”Cifrele dezastrului? Sau dezastrul cifrelor?”, se întreabă specialiștii în silvicultură, care au citit cu interes articolul publicat de Știrile PRO TV – „Cifrele dezastrului. România a împădurit în 30 de ani de două ori mai puține hectare decât în tot anul 1953.”
”O veste șocantă – până când verifici cifrele. Apoi descoperi că dezastrul nu e al pădurii, ci al comparației”, spun reprezentanții Asociației Forestierilor din România, care prezintă contextul în care s-a raportat împădurirea a 90.000 de hectare în 1953.
<România trăia atunci în plin regim comunist, iar împădurirea era o „sarcină de partid”, trecută solemn în planul economic. Împăduriri care veneau la pachet cu despăduriri masive și recolte de lemn folosite pentru plata pagubelor de război către Uniunea Sovietică, prin celebrele SOVROM-uri.
Așa cum scria chiar Revista Pădurilor în acel an, în articolul „La luptă pentru îndeplinirea planului cincinal în patru ani!”, succesul campaniei de împăduriri făcea parte dintr-un efort de mobilizare generală a „clasei muncitoare și a tineretului” pentru reconstruirea economiei socialiste. Printre obiectivele planului se aflau combinatul siderurgic de la Hunedoara, o fabrică de penicilină și – cităm din epocă – „ritmul vertiginos de dezvoltare a economiei naționale pune sarcini mari și asupra sectorului silvic… lucrările de împădurire vor depăși cu 17% pe cele din anul 1952.”
Pe scurt: nu era o performanță ecologică, ci o campanie politică.
„Împădurirea anului 1953 a demonstrat capacitatea silvicultorilor români de a organiza științific refacerea fondului forestier, devenind un exemplu de muncă socialistă pentru toate ramurile economiei naționale.”
(Revista Pădurilor, nr. 1/1954, p. 3)
Elevii, soldații și muncitorii plantau la normă – fără avize de mediu, fără studii de sol, fără monitorizare și, adesea, fără ca puieții să se prindă. S-a raportat, s-a bifat și s-a trecut mai departe – exact ca în orice plan cincinal˃, explică Ciprian Dumitru Muscă, președintele ASFOR.
Între ceea ce prezintă unii ca fiind dezastru și realitate, diferențele sunt uriașe:
- În 1950, România avea 6.486.000 ha de păduri (conform Ministerului Gospodăriei Silvice);
- La 31 decembrie 1990, fondul forestier însuma 6.341.260 ha (INS);
- În 2024, potrivit INS, România are 6.616.931 ha – o creștere netă de peste 275.000 ha în ultimele trei decenii.
”Cu alte cuvinte, România are mai multă pădure decât în 1950–1953, în ciuda urbanizării, infrastructurii, privatizărilor și schimbărilor climatice. Și totuși, se scrie despre „dezastru”.
Astfel de epitete nu ajută la găsirea soluțiilor, ci la instalarea panicii și a unei stări de neîncredere generalizate. Noi avem nevoie de construcție, de dezvoltare, de un sector forestier care să genereze plusvaloare dintr-o resursă regenerabilă, reducând în același timp amprenta de carbon.
Să compari o campanie propagandistică din 1953 cu trei decenii de regenerare și împădurire modernă e, practic, eco-ficțiune statistică – multă emoție și, la final, încă o panică ce ne divizează în loc să ne unească.
Noi, cei care lucrăm în pădure și pentru pădure, am abandonat de mult lozincile goale. Încercăm să ne adaptăm timpurilor noastre – în armonie cu clima, biologia și tehnologia. Iar pădurile României nu au nevoie de titluri dramatice, ci de încredere, continuitate și respect”, concluzionează Ciprian Muscă, care a lansat și un îndemn:
„Împreună construim din lemn pentru viitorul nostru climatic”.
