CUM SE DUC Șl CUM SE STING…

Relația scriitorului cu satul natal (ori al copilăriei) împarte breasla în câteva categorii: cei care au plecat (și cu gândul) din sat, cei care s-au bejenit și cu sufletul, cei care au rămas, cei care s-au întors. Sigur că, în procesul plămădirii oricărei personalități, aburi-va în veci zațul primelor trăiri și experiențe. Cu o anume rezonare în operă, directă sau implicită. Lesne decelabilă ori dimpotrivă, „marca” locului funcționează ca o lege a firii. Să aibă, să n-aibă relevanță faptul că (de pildă) Cezar Petrescu s-a născut la Hodora și nu în alt colț al țării, Eug. Simion la Chiujdeanca, Șt. Bănulescu la Făcăieni, Paul Anghel la Răcătău? Poate da, poate nu – oricum, un „ce” al locului, în doze varii, s-ar cuveni să reziste peren, spre a încolți în operă. Cu totul altfel se arată lucrurile în cazul scriitorilor care și-au legat atât de trainic numele de cel al obârșiei, încât par a se rosti, de la sine, împreună: Labiș – Mălini, Sorescu – Bulzești, Blaga – Lancrăm, Preda – Siliștea Gumești, Fănuș Neagu – Brăila (Grădiștea). Fizic, plecările sunt, de regulă, definitive. Eminescu s-a întors în locul nașterii (Botoșani) abia cu doi ani înaintea morții, când, bolnav, a trebuit să accepte găzduirea și îngrijirile Harietei. Labiș, după bucureștenizare, n-a mai fost decât un simplu (și rar) trecător pe la Mălini – Poiana Mărului. Blaga, autor al discursului academic de recepție „Elogiu satului românesc”, a revenit la Lancrăm doar în raclă. Rare sunt re-stabilirile în satul de obârșie după decolarea spectaculoasă către zări citadine. A cutezat-o un prozator oltean, care încă știe să se nutrească din spiritualitatea locului, mixând nu pe exotism (atât de la modă!), ci, simplu, pe adevăr și autenticitate. A revenit la Slătioara (Vâlcea, aproape de granița cu Gorjul), în casa părintească, păstrându-i respectuos și vechea alcătuire cu cerdac, și acoperișul de șindrilă – asta într-o zonă (Rînca!!) în care se construiește în draci după proiecte spaniole, cu șuruburi nemțești, clanțe franțuzești, marmură italiană, gresie suedeză… Acolo, lângă Horezu, scriitorul urmărește cu lacrima-n gene fazele unui deces cu agonie lentă, tratat cu egală indiferență generală precum acela al „Domnului Lăzărescu” – moartea țăranului român. Proces de mult generalizat și acceptat tacit drept preț al „viitoarelor evoluții necesare”. Cine ar mai avea curajul, astăzi, să cuteze un „Elogiu satului românesc”, câtă vreme cifra reprezentând procentajul populației rurale, aproape de 40%, este arătată cu degetul acuzator; avem prea mulți țărani! S-o fi născut veșnicia la sat, dar acum contează mai mult clipa, momentul tranzacției, mili-secunda deciziei. Iar țărănimea română își stinge stirpea cu împăcare demnă și protest nerostit. Nu-i vorba numaidecât despre dispariție fizică, ci despre stingerea unor tradiții, unei mentalități și filosofii asupra vieții, abandonarea unei viziuni etice, colmatarea unor izvoare creative, fiindcă între săteanul de azi și țăranul de odinioară și din totdeauna asemănările-s doar de suprafață, fără prea multă legătură cu adâncile temeiuri românești… Eroinei dintr-o proză recentă (2006) i-au rămas atât: visele. Pe Năiță al ei, mort de peste 20 de ani, îl vede mereu cu carul cu boi și biciul pe umăr, cu care ne mâna și pe noi: „hai, hai, că se termenă viața și n-am făcut nimic.” Și uite că s-a termenat și viața… Cineva îl atenționează pe autor. „Mor țăranii dumitale pe capete (…) Mâine, poimâine, o să te plimbi prin Slătioara singur, ca și când dumneata ai rămas ultimul țăran.” Și uite-așa, pe nesimțite, sub ochii noștri nepăsători, se stinge clasa din rândul căreia ne tragem cu toții, acea „talpă a țării „căreia îi datorăm și înălțimea gândului, și bucuria frumosului, de ea întâi descoperite…Într-o altă proză, tot din 2006, țăranul oltean Rățoi, vrând să-și încheie socotelile cu o viață ce nu-i mai oferă decât întristări, își trage singur clopotele a mort, după care își așază lațul în jurul gâtului. Î1 vede o „muiere neroadă” care-l probozește oltenește, amestecând rabelaisian râsul cu plânsul: „Doamne, nene Rățoiule, ce e cu panarama asta la gâtul matale, nu ți-e matale rușine, om bătrân, să te joci cum se joacă copiii mei?”
Se pare că lui Dinu Săraru chiar îi este scris să rămână ultimul țăran din Slătioara!