Cum se cuvine să înțelegem cererea: „Și nu ne duce pe noi în ispită“

Viața omului pe pământ este o luptă, adevăr spus și în Sf. Scriptură: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostășească și zilele lui nu sunt ca zilele unui simbriaș?“, se întreabă dreptul Iov. Virtutea se verifică prin rezistența și biruința asupra ispitelor: „Că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămurește argintul. Prinsu-ne-ai pe noi în cursă; pus-ai necazuri pe umărul nostru; Ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos la odihnă“ (Psalmul 65, 9-11). Iar împărăția lui Dumnezeu se cucerește de cei care se luptă să o obțină: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11, 12). Ispita, mijloc de încercare, verificare și întărire a virtuților, are drept scop perfecționarea și dobândirea mântuirii. În planul divin, ispita este un mijloc pedagogic sau educativ. Cu toate acestea, în cea de-a șasea cerere a Rugăciunii Domnești cerem lui Dumnezeu: „Și nu ne duce pe noi în ispită“.
În Epistola către Corinteni, Sf. Ap. Pavel scrie că Dumnezeu permite nu ca să nu fim ispitiți, ci ca să nu fim ispitiți peste puterile noastre. „Pe voi, scrie apostolul, nu v-a ajuns decât o ispită omenească, dar Dumnezeu, Care este bun (credincios), nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, odată cu îngăduirea ispitei, va trimite și ușurare, ca să puteți birui“. A nu cădea în ispită, când suntem încercați, a răbda cu tărie și cu bărbăție necazurile înseamnă a ne împotrivi, a lupta împotriva ispitei. Sunt însă și ispite ale căror curse sunt întinse de duhul cel rău cu scopul de a-l face pe om să cadă și să piară. Într-o asemenea situație, prin cererea de a nu fi duși în ispită, ne rugăm Tatălui ceresc să nu îngăduie dușmanului mântuirii noastre să ne ispitească.
(sursa: Ziarul Lumina)