Multă vreme nu am fost în stare să înțeleg ce mi se întâmplă. Îmi spuneam: nu judec pe nimeni, nu primesc gânduri rele, îmi fac conștiincios ascultarea, mă restrâng la hrană, mă rog neîncetat, și atunci de ce și-au luat demonii acest obicei de a veni la mine? Văd că sunt în greșeală, dar nu-mi pot da seama de ce… Când mă rog, ei dispar pentru o vreme, dar apoi vin din nou. Mult timp sufletul meu a fost în această luptă. Am destăinuit aceasta unor bătrâni. Ei au tăcut. Eram tulburat și încurcat.
Într-o noapte, ședeam în chilia mea și deodată s-a umplut de demoni. Am început să mă rog fierbinte și Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am ridicat ca să fac metanii înaintea icoanelor, dar eram înconjurat de demoni iar unul din ei stătea în fața mea în așa fel încât nu mă puteam închina icoanelor fără să mă închin înaintea lui. Atunci m-am așezat din nou jos și am zis: „Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ție cu mintea curată dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de mine”.
Și atunci am primit în sufletul meu acest răspuns de la Domnul: „Cei mândri pătimesc pururea aceasta din partea demonilor”. „Doamne – am zis atunci – Tu ești milostiv. Sufletul meu Te cunoaște. Spune-mi ce trebuie să fac ca sufletul meu să devină smerit”.
– Și atunci Domnul mi-a răspuns în sufletul meu: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”
O milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor dar Domnul mă iubește, mă luminează și mă vindecă. El Însuși învață sufletul meu smerenia și iubirea, răbdarea și ascultarea, și revarsă toate binefacerile Lui peste mine.
De atunci țin mintea mea în iad și ard în focul cel întunecos. Doresc pe Domnul și-L caut cu lacrimi zicând: „Curând voi muri și voi merge să petrec în întunecata temniță a iadului. Acolo eu singur voi arde și voi tânji după Domnul și voi plânge. Unde ești Tu, Domnul meu, pe Care sufletul meu Te cunoaște?” Și acest gând mi-a fost de mare folos: mintea mea s-a curățat și sufletul meu a aflat odihna.
Am început să lucrez așa cum m-a învățat Domnul meu și sufletul meu a cunoscut odihna în Dumnezeu și acum, ziua și noaptea, cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos! O cunosc, dar nu ajung s-o dobândesc. O cunosc prin harul lui Dumnezeu dar nu o pot tâlcui în cuvinte. O caut ca pe un mărgăritar scump și scânteietor. E mai plăcut sufletului și mai dulce decât lumea întreagă. Am cunoscut-o din experiență. Și nu vă mirați de aceasta. Duhul Sfânt este pe pământ, locuiește în noi și ne luminează. El ne dă să cunoaștem pe Dumnezeu. El ne dă să ne gândim la Dumnezeu. El ne dă să iubim pe Domnul. El ne dă harul cuvântului. El ne dă să preamărim pe Domnul. El ne dă bucuria și veselia. Dacă vrei sa ai în mod simțit harul Duhului Sfânt, atunci smerește-te, ca și Sfinții Părinți. Ava Pimen a zis ucenicilor lui: „Credeți-mă copiii mei, unde e Satana acolo voi fi azvârlit și eu”. Un curelar care trăia la Alexandria gândea: „Toți se vor mântui, eu singur voi pieri” și Domnul a descoperit Sfântului Antonie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului. Părinții au dus o luptă încrâncenată împotriva demonilor și s-au obișnuit să aibă o părere smerită despre ei înșiși și pentru aceasta i-a iubit Domnul. Domnul mi-a dat să înțeleg puterea acestor cuvinte și când țin mintea mea în iad, sufletul meu are pace, dar când uit aceasta, atunci vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu…
TÂNGUIREA LUI ADAM …
Dumnezeu este Iubire nesfârșită, Iubire cu neputință de tâlcuit.
Adam mergea pe pământ plângând din inimă din pricina relelor sale fără de număr. Dar gândurile minții lui erau la Dumnezeu. Și când trupul lui era slăbit și la capătul puterilor și nu mai putea vărsa lacrimi, chiar și atunci mintea lui ardea de dorul după Dumnezeu, Căci nu putea uita Raiul și frumusețea lui; Dar, mai mult decât toate, Adam era iubit de Dumnezeu, și această iubire îi dădea puterea de a se avânta spre El.
Relatări ale unor experiențe, întâlniri și convorbiri cu alți nevoitori…
Din clipa în care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu năzuiește spre El, și nimic nu mă mai bucură pe pământ. Dumnezeu este singura mea bucurie. El e fericirea mea, tăria mea, înțelepciunea mea, bogăția mea.
Când sufletul meu a pierdut smerenia, atunci am devenit irascibil – știu asta din experiență – dar sufletul meu și-a adus aminte de smerenia lui Hristos și a însetat după ea. Am început să-L rog pe Dumnezeu să mă ierte, să curețe mintea mea de mândrie și să-mi dea pacea. Iar când sufletul meu a început să urască păcatul, Duhul Sfânt m-a învățat rugăciunea neîncetată și iubirea. În fiecare noapte vărsam lacrimi rugându-mă pentru poporul lui Dumnezeu, mai cu seamă pentru cei morți. Sunt mâhnit că oamenii se lipsesc pe ei înșiși de un Domn atât de milostiv.
Într-o zi am spus Duhovnicului meu: „Mi-e milă de oamenii care suferă în iad: în fiecare zi plâng pentru ei și durerea sufletului meu e atât de mare că plâng chiar și pentru demoni”.
Și Duhovnicul mi-a răspuns că această rugăciune e insuflată de harul lui Dumnezeu. (Sfântul Siluan)
