Cum să trecem de la răutate la bunătate?

Cauzele și temeliile păcatului. În Filocalie, volumul I, Sfântului Marcu Ascetul spune că înaintea oricărui păcat merg trei uriași: neștiința, uitarea și nepăsarea. Acești 3 uriași, fie toți 3 deodată, fie unul dintre ei, merg înaintea oricărui păcat pe care îl face omul cu deplină știință și cu deplină voință. Sunt unii dintre oameni care fac păcate pentru că nu știu că e păcat lucrul pe care îl fac. Alții pentru că au știut, dar au uitat că ceea ce fac ei nu-i bine. Și alții care știu ce să facă și n-au grijă să facă binele, pentru că sunt nepăsători, le este tot una că fac bine sau fac rău. Nu iau aminte la lucrurile cele bune. Omul nu ocolește pricinile răului
Tot Sfântul Marcu Ascetul spune că, dintre cele opt gânduri ale răutății, dintre căpeteniile gândurilor rele și a patimilor rele, trei sunt mai întărite și pricină de alte păcate și patimi, și anume: iubirea de plăcere, iubirea de avere și iubirea de slavă (de cinste, de putere). Din acestea își au pricina și celelalte rele pe care le face omul.
Mai spune Sfântul Marcu Ascetul că pentru a scăpa de răutățile de tot felul pe care le poate face omul, trebuie să ocolească și pricina relelor, să ocolească toate împrejurările acelea care îl duc pe om la păcat. Pentru că omul care nu ocolește pricinile relelor, acela ajunge cu ușurință să facă rele. Mai știm, tot de la Sfântul Marcu Ascetul, că diavolul nu disprețuiește păcatele mici, pentru că altfel nu-1 poate duce pe om să facă păcate mari. Omul care-i nepăsător la greșelile pe care el le socotește mici, acela desigur ajunge să facă și păcate mari. Pentru că se întărește în nepăsare.
Răutățile pornesc de la cele mici la cele mari
După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Omul crește în ce pornește“. Dacă faci lucruri rele, faci și mai ușor lucruri rele, și dacă faci lucruri bune, faci și mai ușor lucruri bune. De aceea ne este cunoscut și cuvântul pe care-1 spun părinții, că tot ce se naște începe de la ceva mic și pe măsură ce-i hrănit crește, deci și binele și răul încep de la ceva, de la un fapt pe care noi îl socotim neînsemnat. De pildă, focul începe de la o scânteie, oricât ar fi de mare focul, nu-i dintr-o dată mare. Un stejar, oricât ar fi de mare, nu-i de la început mare. Te uiți la el cât este de mare și te gândești de la ce a început – de la o ghindă mică. Tot așa și răutățile omului, încep de la cele mici și apoi se întăresc și ajunge de nu le mai poate scoate omul din sufletul său, pentru că îl stăpânesc.
Neștiința, uitarea, nepăsarea
Aceasta înseamnă să stăpânească diavolul peste sufletul omului, să ajungă omul îndrăcit, cum s-a citit din Sfânta Evanghelie, despre un îndrăcit stăpânit de o mulțime de draci, de o mulțime de răutăți, pentru că puterea diavolului este în răutatea pe care o purtăm noi în suflet – ne stăpânește cu răutatea pe care o purtăm în suflet.
Fie că răutatea aceasta vine din neștiință, fie că vine din uitare, fie că vine din nepăsare, ea are la temelie:
– fie iubirea de plăcere, pentru că ne place ceea ce facem, chiar dacă nu-i după voia lui Dumnezeu și plăcerea ne este mai la îndemână decât gândul la Dumnezeu;
– fie iubirea de avere; ca să adunăm mult ne străduim să facem tot ce ne stă în putință. Spunea cineva că averea se ține cu minciună și cu înșelătorie. Era o mărturisire a unei persoane care a avut avere;
– fie iubirea de slavă; ca să aibă omul cinste, caută să facă și răul și orice ar face numai să aibă cinste de la oameni. Și cinstea pe care o caută omul prin înșelăciune, cu minciună și cu răutate, nu e după voia lui Dumnezeu. Sigur că este și o cinste bună, cinstea pe care ne-o dă Dumnezeu pentru strădania în bine.
Iată, iubiți credincioși, diavolul stăpânește pe om prin răutățile pe care i le aduce în suflet, începuturile sunt întotdeauna mici, neînsemnate, de multe ori nici nu le băgăm în seamă, în parabola cu semănătorul se spune că cei de lângă cale sunt aceia care primesc cuvântul, dar vine diavolul și ia cuvântul din sufletul lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască. Aceasta este o lucrare a vrăjmașului, să ne facă să pierdem cuvântul cel bun, cel sfânt, prin lucrarea sa.
(Din „Credința lucrătoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian)