Cum să trecem de la răutate la bunătate? (II)

Să ne întărim în bunătate, înlăturând gândul rău cu gândul bun. Ce este această „mântuire”, iubiți credincioși? Este scăpare de ceva rău. De ce fel de rău? De păcat, de răutățile de tot felul, că păcatele sunt o răutate a sufletului. Omul care are răutate în suflet, acela nu-i mântuit. Mântuit e numai atunci când scapă de răutate. Răutatea în sufletul omului o aduce diavolul. Cu trecerea vremii, omul se întărește în răutate și scapă de răutate numai prin puterea credinței în Dumnezeu, în măsura în care crede în Dumnezeu și în măsura în care se întemeiază mai mult pe Dumnezeu decât pe pornirile sale.
Rușinea că a făcut ceva rău
Când e omul în nepătare, atunci scapă de răutate, pentru că-i e rușine de răutate și cui nu-i e rușine de răutate, nu scapă de răutate și diavolul îl stăpânește.
Aceasta e învățătura părinților bisericești și a sfintei noastre biserici. Deci, să ne fie rușine de răutate, de tot ce lucrează diavolul în noi. Am spus că diavolul, de obicei, începe cu ceva subțire. Mai întâi te face să nu fii cu luare aminte, să ți se pară că nu-i cine știe ce dacă zici un cuvânt nepotrivit și după ce l-ai zis îți mai aduci alt gând dinainte și iarăși te face să fii cu neluare aminte, că nici asta nu-i cine știe ce și te întărești cu vremea în lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Iar dacă ești cu luare aminte de la început, cu voință, poți să scoți gândurile cele mici, de nu mai vin lucrurile cele mari și întărite. Cu un gând bun poți să înlături din suflet un gând rău și-i așa de ușor ca și când ai stinge o scânteie mică, iar dacă lași ca scânteia să facă foc mare, apoi cu greu îl mai poți stinge și poate că trebuie să vină și alții să-ți ajute ca să poți stinge focul cel mare.
„De poți crede, toate sunt cu putință pentru cel credincios”
Diavolul este înfățișat în învățăturile părinților ca o furnică leneșă, pentru că întâi vine către sufletul omului ca o furnică, ca ceva neînsemnat, apoi, dacă îl lași să-și facă ale lui în suflet, cu vremea se face ca un leu și nu mai poți să-1 scoți din suflet. Deci, diavolul ia cuvântul lui Dumnezeu din sufletul omului, ca nu cumva crezând, omul să se mântuiască, pentru că el știe că la temelia vieții duhovnicești este credința în Dumnezeu. Dar cel care are grijă și credință în Dumnezeu, acela merge pe calea mântuirii, scapă de orice fel de răutate, pentru că nu vrea ca în sufletul său să se întemeieze răutatea, ci se întărește în bunătate.
Când a fost dus la Domnul Hristos, un tânăr stăpânit de un duh rău, de către tatăl său, tatăl l-a rugat pe Domnul Hristos să-1 ajute, iar Domnul Hristos i-a spus: „De poți crede, toate sunt cu putință pentru cel credincios”. Iată că temelia vieții celei bune este credința. Poți crede, ai pe Dumnezeu în ajutor și cine are pe Dumnezeu în ajutor, scapă de orice fel de răutate. Cine n-are însă pe Dumnezeu într-ajutor, acela e lăsat de Dumnezeu să se întărească în răutate și răutatea „pe cel rău îl ucide”, cum zice Psalmistul: „Pe cel rău, răutatea îl ucide și-l chinuie“.
Nu-i nimeni mai chinuit decât omul rău, omul nemulțumit. Nouă trebuie să ne fie milă de astfel de oameni, să ne pară rău că sunt în răutate, să ne rugăm pentru ei, așa cum s-au rugat cei din jurul îndrăciților, când i-au dus la Domnul Hristos să scoată răutatea din ei.
Necredința noastră
Și ne lasă Dumnezeu să pătimim în propria noastră răutate, ca să simțim ce înseamnă răutatea pentru sufletul nostru, că dacă ne-ar spune cineva poate nu 1-am crede, însă răutatea pe care o purtăm în noi ne arată gustul amar al ei și ne face să fim nemulțumiți, neliniștiți.
Cuvântul Sfântului Ioan care a scris „Scara”, este că pomenirea de rău e rugină a sufletului și vierme și cui înfipt în suflet și răutate de orice clipă și păcat neîncetat și fărădelege neadormită. Gândiți-vă, iubiți credincioși, cuvintele acestea când le auziți, ți se pare că n-au puterea care o au de fapt. Au întrebat ucenicii Domnului Hristos „de ce noi n-am putut să scoatem pe diavolul din demonizat?” Și Domnul Hristos le-a spus: „pentru necredința voastră ” (Mt. 17,20). Iată, deci, că cine n-are credință în Dumnezeu, nu se poate angaja la bine, trăiește o viață cum îi firea lui.
(Din „Credința lucrătoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian)