Cum să te rogi și când nu te rogi

„Dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi”. Acestă sentință nu e un joc de cuvinte și nici nu ascunde vreo formulă sibilinică. Exprimă un adevăr filocalic mai rar conștientizat, din păcate. Cu alte cuvinte, dacă te dedici rugăciunii doar în timpul consacrat ca atare (seara, dimineața, când mergi la slujbe, înainte sau după masă etc.) – nu ai făcut mare lucru. Rugăciunea nu este un ritual de împlinit, o îndeletnicire de moment. Ea este „locul” unei permanente întâlniri cu Dumnezeu. Așa cum nu poți respira doar în anumite segmente orare ale zilei, tot așa nu poți să te rogi doar când a venit „sorocul”. Dar cum să ne rugăm și când nu ne rugăm (adică nu e timp dedicat ca atare), având atâtea lucruri de împlinit în viața de zi cu zi? Simplu. Pe scurt, vom face din viața noastră rugăciune. Fiecare acțiune, fiecare lucrare, fiecare interacțiune cu oamenii, fiecare stare sufletească – toate ale noastre pot deveni câmp de rugăciune. Sunt foarte multe metode practice pentru a ne ajuta să preschimbăm toate în prilej de raportare la Dumnezeu, care nu se pot cuprinde în spațiul limitat al acestei rubrici săptămânale.
Când avem ceva de lucrat fizic, care nu necesită efort intelectual, putem spune rugăciunea „Doamne, Iisuse…” mereu în minte (chiar șoptit, când există prilejul) sau orice altă formulă mai scurtă. Ne putem inspira și din relatarea acelei femei de la țară care venise la Părintele Paisie Olaru să-l întrebe dacă e bine să se roage când trebăluia prin casă sau prin curte. Când mătura, spunea: „Doamne, mătură și păcatele mele!”. Când spăla, spunea: „Doamne, curăță și fărădelegile mele!”. Toate deveneau pretext pentru a se pocăi înaintea lui Dumnezeu.
Când lucrăm ceva care ne solicită concentrarea minții, e bine să facem mici pauze (de exemplu de un minut, două, la fiecare jumătate de oră) pentru a ne liniști și a rosti o scurtă rugăciune. Pe timpul lucrului, e bine să avem înaintea ochilor o icoană sau măcar o iconiță, să avem la mână o brățară-metanier, să ținem în pumn o cruciuliță – după cum se poate. Putem folosi orice obiect care ne aduce aminte de Dumnezeu și care ne ajută să conștientizăm prezența Lui.
„Slavă Domnului pentru asta!”
Când cineva ne laudă pentru ceva, să ne obișnuim a spune: „Slavă Domnului pentru asta!”. Când ne propunem un lucru, să începem mereu cu formula: „Dacă ajută Dumnezeu, aș dori să…”. Salutul nostru la întâlnirea cu ceilalți să fie, pe cât posibil: „Doamne ajută!”. Când copiii ne pleacă la școală sau în altă parte, să cerem Maicii Domnului să-i păzească. Și exemplele pot continua pentru fiecare împrejurare concretă a vieții noastre.
Indiferent de statutul și de preocupările noastre – căsătoriți sau nu, având sau nu copii, lucrând sau studiind – să cultivăm conștiința că împlinim o lucrare a lui Dumnezeu pe acest pământ, că suntem sub ascultare, că ne aflăm în misiune. Să nu ne lăsăm cugetul împovărat de griji, ci să credem că toate au un rost și toate capătă sens dacă le luăm ca din mâna Domnului. Să urmărim în toate să fie slăvit Dumnezeu, iar nu să alimentăm egoul nostru. Dumnezeu-Cuvântul „S-a făcut trup” (Ioan 1, 14) și pentru ca tot trupul să devină cuvânt. Adică tot ceea ce este palpabil sau sesizabil în viața noastră să devină rugăciune. Toate cele zidite sunt aduse la ființă printr-un cuvânt dumnezeiesc – a se vedea acel: „Și a zis Dumnezeu…” din referatul biblic al creației. Ca atare, toate sunt cuvânt întrupat – „îngroșat”, chemat ulterior spre o deplină spiritualizare. Când trăim autonom și egocentric, totul se întunecă în noi. Din iadul acesta ne scoate doar Cuvântul. Raportându-ne la El, vom începe a experia transparența, ca pregustare a veacului viitor. Fiecare cuvânt-rugăciune ne plasează, fără a ne muta de aici, în slava celor cerești. Căci da, Împărăția lui Dumnezeu poate fi la distanță de doar un cuvânt, atât de aproape a adus-o Mântuitorul.
( Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)