Cum să te bucuri de ceva care îți aduce durere?

„Iacov, robul lui Dumnezeu și al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminții, care sunt în împrăștiere, salutare. Mare bucurie să socotiți, frații mei, când cădeți în felurite ispite, știind că încercarea credinței voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-și aibă lucrul ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, nelipsiți fiind de nimic. Și de este cineva din voi lipsit de înțelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire și fără înfruntare; și i se va da. Să ceară însă cu credință, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoiește este asemenea valului mării, mișcat de vânt și aruncat încoace și încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale.” (Iacob 1, 1-8)
***
„Mare bucurie să socotiți când cădeți în felurite ispite” – sunt cuvintele Sfântului Iacob din începutul epistolei sale. Diferitele situații grele din viață pot fi considerate ispite, încercări. Din acest unghi, cuvântul Apostolului ne surprinde. Cum să te bucuri de ceva care îți aduce durere? Încercările fac parte din viața omului pe pământ. Nu le putem evita, de aceea creștinismul nu ne învață să fugim de ceea ce nu putem scăpa, ci ne spune cum să transformăm răul în bine. Încercarea naște răbdare, o mare virtute a umanității.
În loc de revoltă sterilă împotriva necazurilor vieții, creștinismul ne recomandă să fim eroi, să nu fugim de poveri pentru că purtarea lor ne poate aduce bucurie. Nu este un simplu sfat pentru că nu este rostit de la o catedră filosofică. Apostolul Iacov a trecut și el prin multe încercări, învățând să le treacă alături de Hristos Domnul. De la încercare și răbdare, Apostolul trece brusc la înțelepciune. Nu este întâmplătoare această trecere, pentru că înțelepciunea, rod al lucidității și al detașării de patimi sau pasiuni, te învață ce atitudini să ai în situații-limită. Ea este un dar, un rod al căutării. Nu se obține alături de diplome universitare, ci este puterea omului credincios de a nu vedea lumea aceasta ca ultimă destinație a existenței sale. Înțelepciunea este capacitate de a nu te agăța cu disperare de scurta trecere prin lume, încercând să-ți consumi viața aici. Sufletul care conștientizează că este veșnic începe să fie înțelept. Cine nu are înțelepciune să o ceară de la Dumnezeu, spune Apostolul. Cererea se face întru credință, fără îndoială. Credința matură și statornică îl arată pe om a fi înțelept. Nu abilitatea de a juca prin valurile mării este înțelepciune, ci puterea de a le înfrunta și de a trece peste ele.
(Ciprian OLINICI)