Cum să reușim în viață?

E vară, e vacanță. Poate că mulți dintre noi sunt plecați în afara orașului sau chiar la mare. Așa că m-am gândit să vorbim despre un subiect mai simplu și mai reconfortant, însă ceva care, totuși, să ne trezească atenția, chiar dacă acum suntem un pic mai relaxați. Cu toate acestea, inclusiv în vacanță fiind, când vrem să auzim cât mai puține lucruri despre serviciu și muncă în general, cred că și acum, măcar uneori, ne gândim la viața noastră și la ce am vrea să facem în viitor. Ne gândim la cele ce ne așteaptă și ne dorim, ca orice om de altfel, să izbândim în planurile noastre. Dar, așa cum constatăm de fiecare dată, nu e de ajuns să ne facem planuri ca să reușim. Mai e nevoie de un oarecare număr de factori ca să putem duce lucrurile la bun sfârșit. E vorba de strategii, de baze materiale, de condiții, de relații, de oameni, de timp etc. Dar, în toată această ecuație, factorul cel mai important este propria noastră persoană. Felul în care fiecare dintre noi abordează lucrurile e determinant în orice reușită. Și aici nu mă refer doar la reușitele profesionale, ci și – sau mai ales – la cele de ordin personal, familial. În acest sens, găsesc prilejul potrivit ca să mă opresc asupra unui aspect pe care mi l-a sugerat în mod indirect cartea lui Daniel Goleman, „Inteligența emoțională”. Acest autor remarcă un lucru cu totul neașteptat atunci când spune că reușita în viață nu ține nicidecum de inteligență, ci mai ales de stăpânirea emoțiilor, de automotivație, de perseverență etc. Și înclin să-i dau dreptate, cu– o singură rezervă, totuși, pe care am s-o menționez un pic mai jos. Acest autor are dreptate când afirmă că de ținerea în frâu a emoțiilor depinde stabilitatea relațiilor dintre oameni, care la rândul lor asigură reușita unor lucrări, a unor afaceri, a unor proiecte comune, a căsătoriei și a educației copiilor. Gândiți-vă doar la ce s-ar întâmpla dacă, într-o echipă de lucru fiind, ne-am exprima public preferințele sau dimpotrivă antipatiile față de anumiți colaboratori sau, mai rău, dacă ne-am scăpa de sub control mânia într-un dialog de care depinde reușita unui proiect.
Acest lucru este, însă, din păcate – sau poate din fericire! – la fel de valabil și în cadrul prieteniilor și, mai mult, în sânul familiilor noastre, unde orice dezordine emoțională poate avea consecințe dramatice. Și aș înclina să spun că reușita familială și relațională este chiar mai importantă decât cea profesională, întrucât aceasta din urmă exprimă mult mai limpede formarea și șlefuirea personalității noastre, acea creștere personală în stare să ne ofere o asemenea bucurie care nici nu se poate compara cu satisfacția profesională. Reușita în viață este de fapt sinonimă cu izbutirea unei armonii familiale (nu iau în discuție monahismul aici), pe care s-o poți transmite mai departe și copiilor. Acesta pare a fi cel mai important lucru din viața omului, la care, așa cum am spus, înfrânarea emoțiilor negative, prin urmare a patimilor, are un aport absolut esențial.
Am spus că am o rezervă în ce privește perspectiva lui Goleman, care nu vizează atât mecanismele psihologice descrise, cât principiul după care se fac lucrurile. Așadar, pentru ce anume facem noi tot acest efort, tot acest exercițiu de stăpânire de sine? Care este scopul stăpânirii tendințelor noastre pătimașe sub diferitele lor forme? În acest punct mă aflu în dezacord cu autorul menționat și îmi permit să spun că stăpânirea emoțiilor negative, a patimilor nu are drept scop reușita în viață!
Pentru a înțelege mai bine de ce mă poziționez astfel e nevoie să amintesc faptul că nu psihologia modernă a descoperit mecanismele emoțiilor, respectiv ale patimilor și efectele acestora, ci doar a recuperat această cunoaștere, care este una foarte veche. Despre importanța exercițiului de stăpânire a patimilor se vorbește în toată tradiția ortodoxă, în mod special la autorii de scrieri ascetice prezenți în Filocalie. Ce spun toți acești autori? Că asceza foarte complexă de stăpânire a patimilor sau de despătimire are drept scop pregătirea întâlnirii dintre om și Hristos. Adică, înfrânarea patimilor are drept finalitate curățirea sufletului în vederea unirii lui cu Dumnezeu. Este cu totul adevărat că acest fapt atrage după sine, într-un anume fel, și fericirea pământească sau reușita în viață. Dar atenție! Reușita în viață, așa cum a fost prezentată în linii generale mai sus, nu este scopul înfrânării patimilor, ci doar consecința ei. Altfel inversăm sensul lucrurilor și astfel ar fi posibil ca într-o zi cineva să ne recomande să facem metanii pentru a ne fortifica mușchii sau deoarece prin metanii se eliberează endorfinele din creier, lucru care ne oferă o stare de fericire! (Ziarul Lumina)