Încă din tinerețe mă întreb la ce servește suferința și nu am găsit încă răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată lumea, pentru cei care suferă și pentru cei care nu suferă, suferința este în același timp o realitate, o problemă și o taină. Realitate pe care nu o putem evita, problemă pe care nimeni nu a reușit să o rezolve, suferința rămîne taină. De fapt, nu e important ceea ce credem sau gîndim despre suferință; important este raportul pe care îl avem cu propria noastră suferință. Ce putem face ca să nu suferim?
– „Să nu ne dorim suferința, dar să o acceptăm dacă vine”
Biserica nu vrea ca oamenii să sufere. În timpul slujbelor noi ne rugăm pentru un „sfîrșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, să cerem”. Biserica dorește ca credincioșii să-și ducă viața în liniște și pace, și cît este posibil, să nu sufere. În timpul Sfintei Liturghii ne rugăm de asemeni pentru conducătorii Bisericii, pentru episcopul nostru, „ca Domnul să-l păzească întreg, în pace, cinstit, sănătos, îndelungat în zile”. După ce am făcut această cerere pentru conducătorii Bisericii, o facem și pentru noi toți, pentru că adăugăm: „pe toți și pe toate”.
Biserica dorește, deci, ca toți oamenii să trăiască în pace, să fie sănătoși și să aibă zile îndelungate. Ea nu încurajează suferința, dar ne învață să o suportăm atunci cînd o întîlnim, să acceptăm partea noastră de suferință, să o primim pentru binele nostru. Să nu ne dorim suferința, dar să o acceptăm dacă vine. Nu e nevoie ca toți oamenii să aibă partea lor de suferință. Unii sînt scutiți, alții o pot suporta cu ușurință, iar pentru alții este un adevărat chin. Cînd spun asta mă gîndesc în special la suferința fizică. Cunosc persoane care suportă o suferință adîncă, care nu se pot mișca de pe patul de boală, și care totuși radiază de bucurie, o bucurie pe care ceilalți, deși sănătoși fizic, nu o au. Unii se revoltă în fața suferinței, iar alții o ignoră. În fiecare din aceste cazuri trebuie să luăm în considerare intensitatea suferinței, căci sînt suferințe care-l pot distruge pe om.
– „Sînt două lucruri pe care omul nu le poate face fără credința în Dumnezeu: să crească copii buni și să suporte o mare suferință”
Sînt însă persoane despre care credem că suferă, dar care știu cum să se comporte în fața suferinței, anihilînd-o. Un medic român, care crede în Dumnezeu, spunea că sînt două lucruri pe care omul nu le poate face fără credința în Dumnezeu: să crească copii buni și să suporte o mare suferință. Eu cred, de asemeni, că cei ce au de purtat o cruce grea, au și puterea de o duce ușor, fiind persoane care cred în Dumnezeu. Ei primesc partea lor de suferință ca venind din mîinile Domnului, știind că dacă Domnul a îngăduit-o, nu e în zadar. Sfîntul Marcu Ascetul spunea că nu e important să știm de unde vine suferința, ci să știm cum să o primim fără să ne revoltăm. Un părinte din mănăstirea noastră, părintele Arsenie Boca, spunea: „Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic”. Pentru a putea folosi suferința spre binele său, omul trebuie să creadă că suferința are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înțelege. De fapt, cel care înțelege și știe cum să suporte suferința, nu mai suferă.
Aș spune că suferința e o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem, o problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm, dacă ne stă în putință, dar trebuie să ne plecăm în fața tainei și să folosim suferința care ne este dată pentru progresul nostru spiritual.
Dacă nu putem să ne înțelegem propria suferință, nu vom putea înțelege nici suferința celorlalți. Putem totuși să încercăm să-i ajutăm să-si poarte suferința. Este chiar o datorie, căci Domnul ne-a chemat să-I fim colaboratori, să ne ajutăm aproapele. Fără a avea puterea de a vindeca, avem datoria de a face tot ce ne stă în putință pentru a-l ajuta pe cel de lîngă noi. Să ne gîndim la cei patru care l-au adus în fata Domnului pe paraliticul din Capernaum. Ar fi putut să aștepte să se întîlnească cu Domnul, dar ei au simțit nevoia să-l aducă pe prietenul lor cît mai repede în fața Domnului, pentru a fi vindecat. Și-au dat seama că ei nu-l puteau vindeca, dar au știut că Domnul o poate face.
(Cuvînt al părintelui Teofil, înregistrat în Franța / la 20 iunie 1999 și preluat din Feuille Saint Jean Cassien, nr. 68/ iunie 2000)
