Cum să nu ne revoltăm în fața suferinței

Încă din tinerețe mă întreb la ce servește suferința și nu am găsit încă răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată lumea, pentru cei care suferă și pentru cei care nu suferă, suferința este în același timp o realitate, o problemă și o taină. Realitate pe care nu o putem evita, problemă pe care nimeni nu a reușit să o rezolve, suferința rămîne taină. De fapt, nu e important ceea ce credem sau gîndim despre suferință; important este raportul pe care îl avem cu propria noastră suferință. Ce putem face ca să nu suferim?
Biserica nu vrea ca oamenii să sufere. În timpul slujbelor noi ne rugăm pentru un sfîrșit creștinesc vieții noastre, „fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, să cerem”. Biserica dorește ca credincioșii să-și ducă viața în liniște și pace, și cît este posibil, să nu sufere. În timpul Sfintei Liturghii ne rugăm de asemeni pentru conducătorii Bisericii, pentru episcopul nostru, „ca Domnul să-l păzească întreg, în pace, cinstit, sănătos, îndelungat în zile”. După ce am făcut această cerere pentru conducătorii Bisericii, o facem și pentru noi toți, pentru că adăugăm: „pe toți și pe toate”.
Biserica dorește, deci, ca toți oamenii să trăiască în pace, să fie sănătoși și să aibă zile îndelungate. Ea nu încurajează suferința, dar ne învață să o suportăm atunci cînd o întîlnim, să acceptăm partea noastră de suferință, să o primim pentru binele nostru. Să nu ne dorim suferința, dar să o acceptăm dacă vine. Nu e nevoie ca toți oamenii să aibă partea lor de suferință. Unii sînt scutiți, alții o pot suporta cu ușurință, iar pentru alții este un adevărat chin. Cînd spun asta mă gîndesc în special la suferința fizică. Cunosc persoane care suportă o suferință adîncă, care nu se pot mișca de pe patul de boală, și care totuși radiază de bucurie, o bucurie pe care ceilalți, deși sănătoși fizic, nu o au. Unii se revoltă în fața suferinței, iar alții o ignoră. În fiecare din aceste cazuri trebuie să luăm în considerare intensitatea suferinței, căci sînt suferințe care-l pot distruge pe om.
– „Sînt două lucruri pe care omul nu le poate face fără credința în Dumnezeu: să crească copii buni și să suporte o mare suferință”
Sînt însă persoane despre care credem că suferă, dar care știu cum să se comporte în fața suferinței, anihilînd-o. Un medic român, care crede în Dumnezeu, spunea că sînt două lucruri pe care omul nu le poate face fără credința în Dumnezeu: să crească copii buni și să suporte o mare suferință. Eu cred, de asemeni, că cei ce au de purtat o cruce grea, au și puterea de o duce ușor, fiind persoane care cred în Dumnezeu. Ei primesc partea lor de suferință ca venind din mîinile Domnului, știind că dacă Domnul a îngăduit-o, nu e în zadar. Sfîntul Marcu Ascetul spunea că nu e important să știm de unde vine suferința, ci să știm cum să o primim fără să ne revoltăm. Un părinte din mănăstirea noastră, părintele Arsenie Boca, spunea: „Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic”. Pentru a putea folosi suferința spre binele său, omul trebuie să creadă că suferința are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înțelege. De fapt, cel care înțelege și știe cum să suporte suferința, nu mai suferă.
– „Dacă nu putem să ne înțelegem propria suferință, nu vom putea înțelege nici suferința celorlalți”
Aș spune că suferința e o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem, o problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm, dacă ne stă în putință, dar trebuie să ne plecăm în fața tainei și să folosim suferința care ne este dată pentru progresul nostru spiritual.
Dacă nu putem să ne înțelegem propria suferință, nu vom putea înțelege nici suferința celorlalți. Putem totuși să încercăm să-i ajutăm să-și poarte suferința. Este chiar o datorie, căci Domnul ne-a chemat să-I fim colaboratori, să ne ajutăm aproapele. Fără a avea puterea de a vindeca, avem datoria de a face tot ce ne stă în putință pentru a-l ajuta pe cel de lîngă noi. Să ne gîndim la cei patru care l-au adus în fata Domnului pe paraliticul din Capernaum. Ar fi putut să aștepte să se întîlnească cu Domnul, dar ei au simțit nevoia să-l aducă pe prietenul lor cît mai repede în fața Domnului, pentru a fi vindecat. Și-au dat seama că ei nu-l puteau vindeca, dar au știut că Domnul o poate face.
– „Oamenii care suferă sau care au trecut prin mari suferințe, sînt oameni puternici”
Totuși, Domnul nu vindecă mereu. Pe unii îi lasă să sufere, pentru binele lor și al celor din jur. Am constatat adesea că oamenii care suferă sau care au trecut prin mari suferințe, sînt oameni puternici. Ei au căpătat o altă perspectivă asupra vieții și au dobîndit unele calități pe care oamenii scutiți de suferință nu le pot avea. Suferința poate fi primită ca un dar, ca o îmbogățire. Unii simt suferința ca pe o nedreptate, ca pe ceva care nu ar fi trebuit să li se întîmple lor. Asta pentru că ei se compară cu ceilalți, ceea ce nu are nici un sens, fiecare om trebuie să-și trăiască viața care i-a fost dată. Fiecare are raportul său cu suferința, fiecare poate cîștiga ceva din suferință. Cred că ceea ce trebuie să ne ajute este conștiința că Dumnezeu îngăduie această suferință și că ea are un motiv, chiar dacă noi nu-l știm. Această conștiință, sau mai bine zis această încredere, ne ajută să ne purtăm crucea cu seninătate.
Pot să vă asigur că credința în Dumnezeu ne ajută să suportăm o mare suferință. Să ne reamintim însă că dacă am suferit, nici nu ne dorim să suferim, pentru că nici Biserica și nici oamenii nu o doresc. Să evităm suferința dacă putem? Da! Dar să nu fugim de crucea care ne mîntuie. Domnul nu ne binecuvîntează o asemenea atitudine. Căci Domnul ne cere să ne purtăm fiecare crucea, crucea lepădării de sine însuși. Fără cruce nu este mîntuire; mîntuirea nu ne vine numai prin Crucea Domnului ci și prin purtarea propriei cruci. Cînd trecem printr-o ispită, printr-o boală, printr-o durere, un necaz, ne întîlnim crucea pe care trebuie să o purtăm și ea devine într-adevăr crucea mîntuirii noastre.
– „Caută un doctor înainte de a fi bolnav și roagă-te înainte de venirea ispitei”
Să fim convinși că crucea ne este necesară pentru a ne mîntui. Să-I cerem Domnului sănătate și tot ceea ce e bun, dar să-I cerem și puterea de a accepta suferința atunci cînd ne este trimisă. Să-I cerem Domnului să ne întărească în credință pentru a putea face față tuturor încercărilor care ne vin, să-I cerem Domnului să ne ajute să purtăm cu bucurie suferința. Sfîntul Isaac Sirul spunea: „Caută un doctor înainte de a fi bolnav și roagă-te înainte de venirea ispitei”.
Să ne pregătim să suferim, suferință fizică sau suferință morală. Pentru a putea răbda suferința morală și pentru a putea profita de ea, trebuie însă să ne smerim. Să nu ne tulburăm văzînd că suferința este o realitate pe care nu o putem evita, o problemă pe care nu o putem rezolva, o taină care pentru binele nostru, pentru progresul nostru spiritual ne unește cu Crucea Domnului. Ea este o taină care ne unește cu suferința Domnului care a avut milă de noi și ne-a mîntuit, pentru că ne iubește. Ea este o taină care ne unește cu Domnul, care ne iubește chiar și atunci cînd ne lasă să suferim și care ne șterge lacrimile atunci cînd știe că suferim pentru binele nostru.
Noi nu sîntem singuri. Dumnezeu este cu noi. Să credem că îngerul nostru păzitor ne însoțește pretutindeni, că Maica Domnului ne ocrotește mereu și la bine și la rău. Să credem că mila Domnului ne însoțește mereu.(Cuvînt al părintelui Teofil, înregistrat în Franța, la 20 iunie 1999 și preluat din Feuille Saint Jean Cassien, nr. 68/ iunie 2000)