Copiii învață compasiunea cel mai bine în același mod în care învață orice altceva ‒ practicând-o într-o familie în care actele de milostenie sunt frecvente. Părinții pot stimula compasiunea copiilor lor arătându-le prin cuvinte și fapte că nu este vorba de milă, nici de a judeca situația oamenilor nefericiți, ci numai de deprinderea de a vedea o scânteie a naturii divine în fiecare om și a-l trata ca atare pe fiecare, adică a pune în aplicare Regula de aur.
Spre pildă, copiii au nevoie să-și înțeleagă propriile sentimente înainte de a înțelege ce simt ceilalți. Este necesar să conștientizeze faptul că toți avem răspunderea de a avea grijă unul de celălalt și că atât faptele bune, cât și participarea la necazul altuia sunt lucruri pe care trebuie să le facem tot timpul, chiar și atunci când ele cer sacrificiu și efort. Un părinte înțelept plantează această sămânță în sufletul copilului, sămânță care va crește până la stadiul de conștientizare a rolului fiecăruia dintre noi în familie, în comunitate, în lume, în biserică, în întreaga creație.
Copilul care va avea compasiune față de cei din jurul lui va ajunge să-și perceapă eul autentic, se va percepe pe sine drept un copil hristic, al lui Dumnezeu în Împărăția Sa cea veșnică, va ajunge să înțeleagă că dragostea lui Dumnezeu sălășluiește în sufletul lui și că faptele lui îi pot ajuta pe cei aflați în nevoi. Un asemenea copil nu va deveni o persoană egocentristă, care pretinde satisfacerea imediată a oricărui capriciu, fără să se gândească la ceilalți, ci va deveni o persoană care se va gândi și la ceilalți și va participa din inimă la necazurile lor.
(Elizabeth White, Cum îndrumăm copilul în viața duhovnicească, Editura Sophia , București, 2012, sursa: Doxologia.ro)





