Cum să ne rugăm…

– Rugăciunea în liniște și singurătate este cea mai înaltă rugăciune
– Ea se face în totală reculegere, mai ales noaptea cînd nimeni nu te vede și nimic nu-ți poate fura gîndul și simțirea inimii
După ce Mîntuitorul a înmulțit cele cinci pîini și doi pești prin rugăciune și binecuvîntare și a hrănit cu ele atîtea mii de oameni, ca să ne învețe și pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, la celălalt țărm… (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă și ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, și ca să se învețe a se lupta cu valurile și furtuna ispitelor acestei vieți, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredință, de ură și de tot felul de păcate.
Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie și se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat mulțimea și S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Și, făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în liniște și singurătate este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinților, a sihaștrilor, a călugărilor și a celor mai rîvnitori creștini. Ea se face în totală reculegere și singurătate, mai ales noaptea cînd nimeni nu te vede și nimic nu-ți poate fura gîndul și simțirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă și rugăciunea inimii, pentru că izvorăște din inimă și se urcă cel mai repede la cer.
Mîntuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la liniște și în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea și vorbea față către față cu Tatăl. Dar obișnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului și în Grădina Ghetsimani, ca să ne învețe și pe noi a iubi mai mult rugăciunea în liniște și cea din timpul nopții decît cea din timpul zilei. Sfinții Părinți numesc rugăciunea de noapte „de aur” pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gînduri și imaginații. În schimb, rugăciunea de dimineață o numesc „de argint” fiind amestecată cu oarecare griji și gînduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă” pentru mulțimea grijilor și a gîndurilor pămîntești care slăbesc mult puterea rugăciunii.
Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinți Părinți „rugăciunea minții și a inimii”. Iar, cînd sîntem trimiși pe cale sau grijile vieții ne înconjoară corabia inimii ca niște valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviți de furtună pe mare. În aceste momente, creștinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenție și simțire rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulți sfinți și sihaștri, adică repetarea deasă, neîncetată și tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă și „rugăciunea inimii”.
– „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopții, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblînd pe mare ca pe uscat. Cînd L-au văzut ucenicii de departe, „de frică au strigat”, adică s-au rugat, crezînd că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întîmplă și nouă. Cînd mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri și ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca și ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credință, din toată inima și îndată scăpăm de primejdie.
Domnul însă i-a liniștit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniți! Eu sînt, nu vă temeți! Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicînd: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă!” „Vino!” i-a răspuns Domnul. Dar pe cînd mergea el pe valuri către Hristos, „văzînd vîntul cel tare”, s-a biruit de frică și îndoială și a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: „Doamne, mîntuiește-mă!” Iar Domnul l-a apucat de mînă și l-a mustrat: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).
Vedeți, urmările rugăciunii făcute cu îndoială și cu puțină credință? În vreme de primejdie și ispită nu te ajută decît în parte. Oare nu tot așa se roagă mulți din credincioșii noștri? „Doamne, dacă ești Tu cu adevărat în cer și în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reușesc la examene și la serviciu! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmașii mei și-mi împlinește dorința mea!” O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credință vie, din interes și mai mult pentru lucruri pămîntești nu este primită la Dumnezeu și cu greu ni se împlinește cererea.
Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credință, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, cînd apa necazurilor ne este pînă la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viață, dar mai întîi să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui și apoi să-I cerem iertarea păcatelor și mîntuirea. La urmă să cerem Domnului și cele de nevoie vieții și să zicem: „Doamne, facă-se voia Ta!” nu voia mea, precum ne învață „Tatăl nostru”.
Iar cînd sîntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operație, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de cîteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adîncul inimii, cu lacrimi și credință. Adică să strigăm ca și Petru, cînd se îneca: „Doamne, mîntuiește-mă!”; „Doamne, ajută-mi!”, cum striga femeia cananeeancă și „Doamne miluiește-mă!” Sau să repetăm mereu „Tatăl nostru”, Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!