Mult prea adesea viața pe care o ducem este împotriva rugăciunii pe care o oferim lui Dumnezeu și numai atunci când reușim să armonizăm cuvintele rugăciunii noastre cu felul de a trăi, rugăciunea noastră dobândește puterea, splendoarea și eficiența pe care le așteptăm să se producă. Mult prea adesea ne adresăm Domnului, sperând că va face ceea ce noi înșine ar trebui să facem în numele și în slujba Lui. De cele mai multe ori, rugăciunile noastre care sunt elegante, discursuri bine pregătite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca și cum ar fi suficient să repetăm an de an, cu o inimă rece și cu o minte mecanică, cuvinte arzătoare născute în deșert și în pustie, din cele mai adânci suferințe umane, în cele mai aprigi situații pe care istoria le-a cunoscut vreodată. Într-una din predicile sale, mitropolitul Antonie de Suroj ne învață cum să ne rugăm.
De multe ori repetăm rugăciuni care poartă numele Sfinților Părinți și credem că Dumnezeu le ascultă, că ia aminte la conținutul lor, în timp ce singurul lucru care contează înaintea Lui este inima persoanei care I se adresează, dorința neabătută de a face voia Lui.
Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi în ispită”; apoi, cu un pas vioi, dornici și plini de speranță ne îndreptăm direct spre locul unde ispita e în așteptarea noastră.
Alteori strigăm: „Doamne, inima mea este gata”. Dar pentru ce? Dacă Domnul ne-ar pune această întrebare într-o seară când i-am fi spus aceste cuvinte înainte de a merge la culcare, am fi obligați să-i spunem câteodată: „gata de terminat capitolul pe care l-am început din acest roman polițist”. În acel moment acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregătite.
Să transformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viață
Sunt atât de multe momente în care rugăciunea noastră rămâne literă moartă, care mai degrabă ucide, pentru că de fiecare dată când lăsăm ca rugăciunea să fie moartă, în loc să ne facă vii și să trezească în noi energia pe care o conține în ea însăși, devenim din ce în ce mai insensibili la sensul, impactul ei, și din ce în ce mai incapabili de a trăi rugăciunea pe care o rostim.
Această situație ridică o problemă care trebuie rezolvată de fiecare dintre noi în parte; trebuie să transformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viață. Dacă I-am spus Domnului că Îi cerem ajutorul ca să rezistăm ispitei, trebuie să evităm cu toată puterea sufletului, cu toată tăria pe care o avem, orice ocazie de a păcătui. Dacă i-am spus Domnului că ne doare gândindu-ne că cineva este flămând, însetat sau singur, trebuie prin urmare să ascultăm glasul Domnului care ne întreabă: „Pe cine să-ți trimit?”; să stăm înaintea Lui zicând: „Aici sunt Doamne” și să trecem la fapte, nepermițând vreunui gând să se furișeze în buna noastră intenție, să se însinueze între porunca lui Dumnezeu și fapta pe care suntem gata să o facem. Gândul care se strecoară ca un șarpe ne va sugera imediat: „Mai târziu” sau „Chiar trebuie să o fac?” „Nu poate Dumnezeu să găsească pe cineva care este mai liber să facă aceasta decât sunt eu”? Și în timp ce ne învârtim în jurul problemei, energia și răspunsul pe care Dumnezeu ni le-a dat vor dispărea și vor muri în noi.
(Traducere și adaptare de E. Palade după Metropolitan Anthony of Sourozh, Sermons. Prayer and Life, sursa: www.ziarulumina.ro)
