Cum să meargă? Și ce?

Alaltăieri, se pare că au luat sfârșit negocierile (sau ce-or fi fost ele…) dintre doi domni „investitori” în fotbal. În ăl românesc, că în altul, să zicem în cel britanic, nici măcar unul din ei n-ar fi fost primit nici pe trotuarul de vizavi de locul unde s-ar fi purtat negocieri pentru vreo echipă de liga a 5-a. Am spus „se pare”, fiindcă este exclus, din cât mă duce pe mine mintea, să nu apară cât de curând fel de fel de mici sau mari surprize pentru cel care a cumpărat de la Copos nu clubul Rapid, ci de fapt datoriile acestuia. Nu inventez eu, ci a declarat-o pe propria-i gură însuși presupusul nou investitor, anume că i-ar fi dat acestuia 3 milioane, dar că de fapt nu i-a dat 3 milioane, ci s-a angajat să-i acopere acestuia datorii de 3 milioane! Bun, dar celelalte 25!? Că parcă la atât zicea mai acu’ vreo lună, două, chiar Copos, i se ridică datoriile. Și că de aia n-a mai avut bani nici de salarii, nici de chirie pentru stadion, nici, nici, nici… Dincolo de faptul că despre Copos se știe și se spune că ar fi un cărpănos nenorocit, pentru mine rămâne o enigmă neelucidată ce a căutat el în fotbal. Să fi văzut în asta o trambulină pentru ascensiunea politică? Posibil, din moment ce s-a trezit, pe la o bucată de vreme, ditamai Vicepremierul României. Faptul că din această poziție n-a reușit să producă decât niscai dosare penale, unele groase rău, cum e ăla legat de Loteria Română, e altă poveste. Averea lui Copos, cât o fi ea de mare / mică, este evident că n-a fost suficientă pentru a ține / menține o echipă de primă divizie. Vorba e: a lui Nicolae Cristescu o fi de ajuns? Având în vedere că e „poate de 100 de ori mai mică”, după cum el însuși a spus-o, noi ce să înțelegem? Că-i va plăti pe fotbaliști nu o dată la 8 luni, ci o dată la 800 de luni? Ori că, fiind „de 100 de ori mai rapidist decât Copos” (citat tot din Cristescu), Rapidul va reveni la viața boemă interbelică, pe când se juca pe-o bere și-un grătar? Oricum, acest domn Cristescu pare născut (nu făcut!) să patroneze Rapidul: îl recomandă asemănarea izbitoare cu frizerul Luigi Ionescu, devenit celebru ca interpret al piesei „Lalele”, precum și costumele sale de un rafinament încă neatins sub podul Grant.