Cum să le vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte

Trebuie aici să găsim măsura corectă. Nu putem exclude sfătuirea copiilor de către părinți, este răspunderea noastră, suntem datori înaintea lui Dumnezeu cu asta. Însă ceea ce trebuie să facem este să nu le impunem copiilor tot ce-i sfătuim, într-un mod neplăcut, nerecomandat. Pentru a înțelege mai bine, iată un exemplu: tuturor ne plac dulciurile. Gândiți-vă la o prăjitură car ne este servită învelită într-un ziar și aruncată de sus; cine o mai mănâncă? Se poate chiar să ni se facă rău. Adică felul în care ne este oferită, felul ambalajului au foarte mare importanță. Dacă este valabil pentru noi, cei mari, în privința unei simple prăjituri, gândiți-vă cum este pentru un copil, și în privința unor teme de mare importanță pentru el, care privesc sufletul și dezvoltarea sa.
Are mare importanță ca orice sfat să îl dăm cu respect față de personalitatea copilului. Același lucru este valabil și pentru adolescenți. Și, pentru că v-ați referit la faptul că mulți tineri nu ascultă, să vorbim puțin despre asta. Este neascultător copilul nostru, dar, pe de altă parte, cum îl sfătuim? În special în adolescență ar trebui, înainte de orice sfat, să existe o discuție de durată. Sfatul trebuie să fie ultimul stadiu al discuției. Ar folosi să ascultăm părerea copilului despre această temă. „Tu ce crezi? Ia să vedem ce părere ai și cum o aplici. Să aud ce te face să iei poziția asta și să-ți spun și eu părerea mea, din experiența mea, să-ți spun temerile și neliniștile mele”. Cred că așa sfatul va veni ca o încheiere firească, și copilul îl va putea accepta mult mai ușor.
Cred că este foarte grăitor exemplul pe care l-ați dat, cu prăjitura învelită în ziar. Felul în care este dat sfatul are o mare importanță. Să spunem de aceea părinților, care de multe ori ne întreabă dacă să dea sfaturi copiilor, deci să le spunem, amintindu-ne de acest exemplu al dumneavoastră, că trebuie să fim atenți la cum sfătuim, nu dacă sfătuim. Dar apoi, părinte Vasile, există și momente în care copilul nu ascultă de nici un sfat, oricât de frumos l-am oferi. Oare ar fi mai bine să nu-i fi spus nimic?
Într-adevăr, și cred că aici intrăm în marea temă a discernământului, în care e nevoie de multă înțelepciune și de luminare de la Dumnezeu, ca să fim lămuriți în care moment să vorbim și în care nu. Există momente în care pe anumiți copii tensiunea emoțională, sau furia, sau împotrivirea pe care o au îi face incapabili să audă ceva și trebuie să așteptăm să le treacă tulburarea pentru a putea vorbi cu ei. În alte momente copiii trebuie să știe că există anumite limite. Adică tot ce am spus până acum nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm casa în anarhie, pentru a exista doar dialog, și să nu existe reguli care să presupună sancțiuni pentru nerespectarea lor. Acestea trebuie să existe, eu subliniez importanța dialogului doar pentru că astăzi lucrăm prea mult cu reguli și sancțiuni. Acesta este singurul mijloc pedagogic în multe case.
Deci regulile există, copilul simte siguranță, ca și adolescentul, când există limite și reguli. Acestea îl ajută să se controleze. Dar trebuie să vină numai după premisele corecte ale dialogului și să ne gândim aici că de multe ori pedepsele noastre nu sunt cele indicate. Mă întorc la tema noastră curentă: ce este fundamental în acest demers? Respectul pentru personalitatea copilului. De multe ori pedepsele sunt disproporționale față de faptele comise și astfel nu respectăm personalitatea copilului.
Un exemplu, părinte Vasile…
Da, desigur, de exemplu, atunci când un copil este închis într-o cameră întunecoasă.
Un copil mic?
Pentru un copil mic este o pedeapsă exagerată. Mama gătește în bucătărie și copilul de trei-cinci ani ia și el unele lucruri, ca să o ajute, merge să ia puțină apă, dar pe drum îi scapă câte ceva, se sparge, iar soluția de cele mai multe ori sunt țipetele, nervii, certarea, uneori și câte o lovitură. Pedeapsa este disproporțională față de ce a greșit copilul. Căci copilul nu a mers să facă vreo prostie, a mers să ajute, i-a căzut din neîndemânare, din cauza vârstei. Iată de ce am spus mai devreme de ce este nevoie de gândire și nu să lucrăm mecanic, ca un robot, pe baza unor șabloane. Este nevoie de gândire pentru a vedea ce a făcut copilul acum. Acum a vrut să mă ajute. Altfel stăteau lucrurile dacă i-am fi spus: „Lasă-le, că le iau eu!” și ar fi făcut-o. Atunci există o răspundere. Dar și așa este mică, deoarece a făcut-o ca să mă ajute. Nu a vrut sa facă vreo prostie.
Deci nu este nevoie deloc de pedeapsă aici, poate de un sfat pentru mai multă atenție.
Da, exact. Astăzi se pedepsește copilul pentru o mică greșeală, pentru lucruri care nu merită pedepsite. Unui copil care bagă fierul de călcat în priză, după ce i-am spus de multe ori să nu-l bage, și se mai și arde la mână, e firesc să-l dăm cu puțină cremă și mai târziu să-l și pedepsim.
A fost pedepsit deja cu arsura.
Nu se va mai apropia. Prin urmare, așa facem gestionarea pedepselor, și putem lăsa pedeapsa pentru situații în care este realmente necesară. Ca să nu-și piardă semnificația ei. Deoarece nu cred că distonez când spun că, atunci când luăm o măsură într-un grad exagerat, aceasta își pierde valoarea și nimeni n-o mai consideră potrivită. Nu mai are utilitate pedagogică. Devenim părinți nepotriviți. Copilul o ia ca pe o particularitate a noastră și așteaptă să treacă pedeapsa, ca să continue aceleași obișnuințe ale lui.
(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creștere sănătoasă a copiilor, Editura Sophia, București, 2009, Doxologia.ro)