– Părinte, ce este „lăsatul secului” și cum ar trebui să lase sec de mâncare un creștin?
În tradiția ortodoxă, există obiceiul „lăsatei secului”, sub forma unei mese generoase, cu o varietate de produse de la care creștinii trebuie să se abțină mai apoi, în intervalul postului. Unii mai practică și „spolocania”, în sensul că, dacă nu au reușit să consume toate mâncărurile de dulce până la intrarea în post sau cele lactate (în cazul intrării în Postul Paștelui, după săptămâna brânzei) să o facă în prima sau chiar în primele zile de post, urmând ca apoi să postească și să se înfrâneze de la acestea, câteva zile, săptămâni ori, cei râvnitori, chiar postul întreg.
Astfel, unii caută chiar să dea frâu liber la pofte și plăceri, la mâncare și băutură, cu speranța că prin supraabundența sau suprasatisfacerea celor „de dulce” se vor reține mai ușor de la ele și o perioadă mai lungă, în timpul postului.
Creștinul se află într-o luptă permanentă cu poftele, plăcerile și cu patimile, în vederea dobândirii mântuirii. Orice formă de asceză reală pornește de la trup, vizând înduhovnicirea lui și conduce către nevoința spirituală. Toți cei care se ostenesc să-și dobândească mântuirea sufletului cunosc importanța înfrânării trupești și știu că un trup răsfățat în mâncări și băuturi, în trândăvie și curvie, este un rău slujitor al sufletului. Părinții cei duhovnicești ai spiritualității ortodoxe vorbesc despre o adevărată încrengătură a răului, sub forma păcatelor și a patimilor. Între acestea există o legătură vicioasă, în sensul că satisfacerea unei patimi o declanșează pe cea următoare ei. Astfel și precum spunea Sfântul Ioan Casian, „mulțimea mâncărurilor” și „aburul băuturilor” aruncă sărmanul om în brațele trândăviei (acediei) și ale curviei. Aceasta din urmă, pentru a se satisface, are nevoie de mijloace materiale care trântesc sărmanul suflet în patima iubirii de arginți. Neîmplinirea ei duce la mânie și tristețe, iar deasupra tuturor stau, căutând să îl cucerească, slava deșartă și mândria, făcându-l pe unul să se trufească pentru satisfacerea paroxistică a patimilor, iar pe altul pentru supremația asupra lor sau măcar asupra unora dintre ele.
Prin urmare multa și rafinata mâncare, căutarea și satisfacerea poftelor și a plăcerilor legate de mâncare și de băutură, fie chiar și la „lăsata secului”, nu sunt premisa unui post ținut cu ușurință și din profundă convingere, ci mai degrabă lasă impresia că o persoană care nu a arătat temperanță într-o astfel de situație cu anevoie va reuși să respecte întregul post și nu doar ca o simplă abstinență de la mâncare, băutură și plăcere, ci în dimensiunea sa interioară, ca înfrânare de la orice gând, cuvânt sau faptă păcătoasă.
– Cât de importantă este această cumpătare în post?
Dintre toate virtuțile, Sfântul Antonie cel Mare, ascet prin excelență, și, urmând lui, întreaga spiritualitate ortodoxă acordă o mare importanță și prețuire virtuții discernământului, considerând-o „cale împărătească” de viețuire, prin evitarea tuturor extremelor, atât a prea multor nevoințe, cât și a lipsei lor totale. Calea de mijloc este considerată și „calea de aur” a viețuirii creștine.
Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din scrierile sale, spunea: „A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc”. Adevăratul creștin se află într-un post neîncetat, un post de la păcat și patimi, de la răutate și fărădelege, iar în perioadele rânduite de Sfânta Biserică întărește această luptă pe nevoințe trupești mai intense. Prin urmare, și indiferent de situație sau moment, cele ce trebuie să caracterizeze viața adevăratului nevoitor creștin sunt cumpătarea sau temperanța, înfrânarea și discernământul în toate cele trupești și sufletești.
Prin urmare, la întrebarea dacă „lăsata secului” este o dezlănțuire la cele de la care mai apoi omul se va înfrâna, cuvântul credinței nu poate fi decât unul singur: dincolo de a fi o defulare, o satisfacere a poftelor și plăcerilor, cu speranța renunțării totale, mai apoi, la ele „lăsata secului” trebuie să fie prin echilibru și temperanță, prin sobrietate și cumpătare, o pregătire firească și normală, ușoară și necesară pentru perioada binecuvântată care îi va urma.
(Nicoleta OLARU, Ziarul Lumina)
