Cum să dobândim pacea lăuntrică?

Cunoaștem cuvântul Sfântului Serafim: „Dobândește mai întâi pacea lăuntrică și mulți vor afla odihnă în preajma ta”. Cuvânt important în ziua de azi, căci suntem într-o societate de activism și de consum. Avem bunăvoință, generozitate, însă vrem mai cu seamă să facem. Or, important este, poate, mai înainte de toate, să fim.
Să ne întrebăm, așadar, asupra acestei stări de pace lăuntrică. Cunoaștem în mod obișnuit două feluri de pace: mai întâi, lipsa războirilor la nivelul stărilor, a conflictelor la nivelul oamenilor – fapt care este, bineînțeles, pozitiv. Și, de asemenea, această atitudine cu totul negativă în care nu vrem să fim deranjați, tulburați: „Lăsați-ne în pace!”.
Însă există și un al treilea fel de pace, „care nu este o absență a războirilor, ci o virtute care se naște din puterea sufletească”. Există un filozof, Spinoza, care ne-o definește atât de bine. O virtute! Anume: „Pacea Mea dau vouă, pacea Mea o las vouă, nu precum lumea o dă”, proclamă Evanghelia, confirmând că pacea pe care trebuie să o căutăm trebuie să se așeze înlăuntrul nostru și purcede de la „Dumnezeu, Părintele luminilor”. Pentru pacea de Sus și pentru mântuirea sufletelor noastre, cere Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Domnului să ne rugăm.
Această pace care vine de Sus și care pune stăpânire pe inima omului este, bineînțeles, un dar al harului, însă ceea ce depinde de noi va fi disponibilitatea de a o primi. Aceasta este sinergia, întâlnirea dintre strădania omului și dumnezeiescul har: „Dumnezeu, Care lucrează în om și omul care asudă”, vom spune. Or, această pace lăuntrică care este înlăuntrul nostru constituie un obstacol?
Dacă ne aplecăm asupra Sfinților Părinți, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, de exemplu, vom afla că această pace a inimii, necesară primirii Duhului, este tulburată de gândurile noastre. Gândul rămâne un fenomen ambiguu, antinomic – căci, pe de o parte, el este tocmai amprenta lui Dumnezeu în om, însă, în același timp, acesta este și cel care îl desparte de El.
Când vrem să începem să ne rugăm, de exemplu, vor da năvală în noi două feluri de gânduri: fantasmata și logismoi care manifestă ispite foarte clare cer, fiecare, o luptă specifică. „Fantasmata” vine din grecescul „imagine fără consistență”. E vorba despre tulburări, distrageri care vin să ne disperseze atenția. Apar atunci, exact la momentul rugăciunii, câte o aducere-aminte, o grijă, o imagine… gânduri parazitare care, la limită, ne dau penibila impresie că „aceasta le gândim noi”. Însă mai subtile și mai tulburătoare, alături de gândurile disparate, vin acele „logismoi” – gânduri pătimașe de teamă, de dorință, de mânie sau altele care vor trezi în noi o întreagă clocotire emoțională.
Atunci, atât cât ne stă în putere și fără a uita de recurgerea la dumnezeiescul har, trebuie să începem lupta, pentru a ne face disponibili acestei stări de pace lăutrică atât de propice pentru primirea Duhului.
Cum?
În ceea ce privește fantasmata, vorbim despre reapariția imaginilor mentale produse de amintiri. Știm prea bine că, în societatea actuală suntem solicitați neîncetat de tot felul de imagini, de opinii, de publicități sau de propagande etc… Trebuie să ne debarasăm de toate aceste încărcături, iar pentru aceasta rămâne indispensabil un anumit post al simțurilor. Este tocmai ceea ce va constitui valoarea singurătății, a reculegerii. Liturghia care ne spală și ne curățește de toată aglomerația de imagini, de senzații și de impresii care nu duc direct spre Dumnezeu, chiar dacă uneori ne pot iluziona. Putem crede uneori, de exemplu, că dacă ne simțim solidari cu lumea suferindă, dacă ne rugăm pentru nefericirea umană, toate ne-ar obliga să fim la curent, să știm ce se întâmplă în lume, pentru a avea o rugăciune care să fie mai sinceră, în timp ce Dumnezeu știe de ce are nevoie omul, de ce suferă. Intervenția noastră implică, desigur, faptul ca noi să-i ascultăm pe oameni, însă nu neapărat intrând în toate detaliile.
Cât despre logismoi, aceștia sunt mișcări lăuntrice de emotivitate, de atașament sau de revoltă, fiind în parte trezite de dorințe sau de temeri care precedă cel mai adesea idolatria de sine, încleștată pe voia proprie. Să te eliberezi de aceasta puțin câte puțin înseamnă să încerci să trăiești pe deplin acest cuvânt din „Tatăl nostru”, care este esența însăși a Evangheliei: „facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”.
Noi asimilăm dumnezeiasca voie cu poruncile – și este corect, într-un oarecare sens – însă o facem într-un mod mai mult legalist decât duhovnicesc. Este important să înțelegem aici că între Decalog și Fericiri există o radicală schimbare de optică: „să nu ucizi”, de exemplu, va deveni „fericiți cei blânzi”. Or blândețea nu este numai respectarea anumitor reguli, ea este o stare a ființei. Reiese de aici că, pentru creștin, poruncile nu vor mai fi reguli de morală ci descrierea, în chip uman, a dumnezeieștilor însușiri. Să asimilezi în sine dumnezeieștile însușiri, nu pentru a-I urma lui Hristos în fapte, ci pentru a acționa după Duhul Lui, sau mai bine să-L lași să lucreze înseamnă „nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”, acesta este scopul.
Nimic nu scapă dumnezeieștii voințe care este de neînțeles. Iar realitatea ne este adesea greu de acceptat. Există o realitate pe care nu vrem să o acceptăm, dar ne dăm bine seama că acest refuz este cauzat de limitele noastre, de patimi și de slăbiciuni. Această conștientizare trezește în noi nu o pocăință adevărată, cea a vameșului, ci o nemulțumire de genul: „cum de o persoană atât de bună ca mine poate face lucruri atât de urâte?!”. Și pornind de la aceasta, foarte evident, se vor naște neliniștea, vina, remușcarea și, în cele din urmă, revolta și un refuz al sinelui. În timp ce ideea de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți implică să ai o corectă stimă de sine.
Așadar, putem refuza realitatea din slăbiciune, însă nu o putem refuza conștientizând că acest refuz este virtute! Cum să accepți aceste războaie, aceste nenorociri, aceste mizerii, această lume care se destramă? Cum să accepți aceste boli, infirmități, epidemii?… Toate par scandaloase și, totuși! Nu este vorba de a face elogiul răului în lume, ci de a recunoaște că Hristos nu propovăduiește pacea în sensul pe care îl înțelegem noi: „Vor fi războaie și zgomote de războaie, iar oamenii se vor topi de groază în așteptarea a ceea ce-i amenință, însă voi bucurați-vă și vă ridicați fruntea, căci slobozirea vă este aproape”, spune iarăși Evanghelia. Bucurați-vă nu de răul din lume ci, evident, de semnele înainte-mergătoare a ceea ce va fi adevăratul bine, Împărăția ce va să fie: această Împărăție a lui Dumnezeu care este înlăuntrul nostru.
În această perspectivă, există în ordinul uman un rău, după Sfântul Casian, care dinaintea Veșniciei nu este neapărat negativ. Totul este o chestiune de eliberare, de lepădare de sine și de disponibilitate. Este des întâlnit ca oameni închiși în lagăre să mărturisească faptul că în aceste circumstanțe s-au simțit cel mai împăcați și mai aproape de Dumnezeu. Și suntem obligați să recunoaștem că poate nu în circumstanțele omenește cele mai fericite ale vieții noastre am avut viața „lăuntrică” cea mai profundă și cea mai bogată.
Nu este vorba despre a fi masochiști, de a confunda nevoința, ci este vorba despre a căuta unicul necesar, fără a ne preocupa de dificultăți și de probleme, știind că suferința care poate apărea pe cale este acolo ca o piatră de încercare pentru a ne ridica din starea lăuntrică în care suntem. Suferințele apărute vor fi atunci trăite ca indicii ale luptelor noastre, ale înfrângerilor și sporirilor noastre. Încercări inevitabile pe calea care duce la Dumnezeu.
Iar pentru noi, monahi și monahii, există poate un al treilea nivel al dumnezeieștii voi. Câteodată suntem puși în slujba lui Dumnezeu fără a ne da prea bine seama dacă ne punem în slujirea Lui după cum ne cheamă El sau după cum dorim să-I slujim Lui. Putem uneori să realizăm că în timpul existenței noastre am construit, pe nesimțite, un proiect duhovnicesc, desigur valabil, admirabil chiar, dar care nu era decât al nostru. Atunci ne putem confrunta cu prăbușiri, conflicte, necazuri. Atunci putem să ne găsim dinaintea unei crize duhovnicești reale. Însă putem aborda adevăratul început, cel la care ne poftește Dumnezeu.
Și, deoarece cuvântul nostru este cel despre pacea lăuntrică, am putea reaminti, pentru a concluziona, că atunci când Hristos apare ucenicilor Lui după Înviere este precizat că o face „toate porțile fiind închise”, spunându-le „Pacea fie cu voi”. Atunci când ne dăm seama că toate ieșirile, toate speranțele umane sunt închise și când nu mai avem nicio nădejde în cele ale lumii, cele ale rațiunii noastre, cele chiar ale vederii duhovnicești, în momentul acestei mari înfrângeri, al acestui eșec – dacă știm să îl acceptăm ca voie a lui Dumnezeu – putem descoperi că Hristos este acolo și că, în adâncul necazului nostru, ne spune, în cele din urmă: Pacea fie cu tine!
(Părintele Victor, egumen al Mănăstirii La Faurie, Sursa: Doxologia.ro)