Cum să crezi?

Când treci cu ochii peste rafturile bibliotecii, unde, cuminți, opurile se orânduiesc precum oștenii în front așteptând defilarea, n-ai bănui că mai fiecare titlu din marile cărți ale lumii și-a trăit experiențele lui aventuroase – de regulă, cu final fericit. Fericit, dar mult întârziat și cu antecedente presărate de vexațiuni absurde. Nu numai regimurile totalitare au considerat că-i moral și necesar să instituie interdicții editoriale, mai toate dictate postapariție, ci, greu de crezut, tocmai cele considerate, la vremea respectivă, etalon al domniei libertăților democratice depline! Deloc firesc, dar, într-un fel, explicabil, liste cu cărți interzise au decis riguroase puneri la index și-n Germania lui Hitler, și-n Rusia lui Stalin. La noi, și sub patronajul lui Carol II, și sub cel al lui Dej-Ceaușescu, au fost scoase sute de cărți din biblioteci. În cazul României „socialiste”, lista titlurilor supuse oprobriului oficializat a necesitat ea însăși editarea unor cărți cu sute de file! Simpla deținere a cărții incriminate aducea, la rându-i, condamnări; ani grei de pușcărie au fost motivați în rechizitorii și-n sentințe tocmai prin găsirea, la percheziții, a „otrăvii burgheze” disimulate între două coperți.
În lumea largă, de ceva justificări ar putea beneficia epurările din vremuri în care nivelul general al cunoștințelor, coroborat cu inflexibilitatea cenzurii religioase și cu excesul de zel al ipocriziei pudice, dictau măsuri punitive cel puțin ridicole azi. „Originea speciilor”, adevărată bornă ridicată de Darwin pe hotarul cunoașterii, a fost interzisă în Grecia taman în anul de grație 1937, „Versetele satanice” ale lui Salman Rushdie nici n-au apucat să intre în librăriile din Turcia (1988!) și din mai toate statele islamice. Dar de ce și în Venezuela, unde citirea „Versetelor” se pedepsește cu 15 luni de închisoare, ori în Japonia, unde se sancționează cu amendă? Iranul oferă și azi o recompensă de milioane de dolari promisă celui ce „îl termină” pe Rushdie, iar autorul continuă să se ascundă, protejat de serviciile secrete britanice și de FBI! Hai să spunem că, într-o logică abuzivă și suferindă, ar fi întemeiată atitudinea URSS, care a interzis răscunoscuta carte a lui Orwell „Anul 1980” (avea să se tipărească la Moscova abia după 40 de ani, în 1990, odată cu „perestroika” lui Gorbaciov, tot atunci ridicându-se interdicția publicării lui Soljenițân & comp.).
Dar ce te faci cu oprobriul aruncat asupra unor scrieri în proză făr-de nici o miză politică ori religioasă? „Lolita” lui Nabokov a fost pedepsită cu scoaterea din librării pentru „pornografie” în Franța (unde opera marchizului de Sade s-a editat în prestigioasa colecție „Pléiade”!), în Marea Britanie, Argentina, Noua Zeelandă, Africa de Sud ș.a. Sub aceeași acuză au fost trimise la topit tiraje din „Amantul Doamnei Chatterly” (în Anglia, SUA, Italia), „Tropicul Cancerului” și „Tropicul Capricornului”, amândouă de Henry Miller, „De veghe în lanul de secară” (nuvela lui Salinger figurează azi în bibliografia școlară din toată America!), ba chiar și inocentele „1001 de nopți” ori „Decameronul” lui Boccacio. N-a scăpat nici „Madame Bovary”, Flaubert fiind acuzat că „ofensează morala publică”. Tot în America, „cetățenii indignați” au dat foc unei cărți distinse cu Premiul Pulitzer – „Fructele mâniei”, de Steinbeck. Asta în timp ce literatură curat pornografică trimisă vrac pe piață de către editori mai ales din țările nordice circulă fără opreliști în sex-shopuri și-n Europa, și peste ocean. Ca să nu mai vorbim despre isprăvile internetului, nesecat porno-izvor accesat mai ales de cine nu trebuie…
După apariția „Aventurilor lui Hucklebery Finn”, Mark Twain a fost sfătuit să abandoneze scrisul „dacă nu are ceva mai bun de oferit copiilor noștri cu minte inocentă”, iar în 1998 (!), un „Comitet al părinților” din Arizona a cerut în justiție condamnarea școlii care a inclus cartea în lista lecturilor obligatorii. Și mai greu de înțeles este interzicerea lui „Hamlet” în URSS (între anii 1922-1953), ca și faptul că, tocmai în Anglia, continuă să fie cenzurate pasaje din capodopera lui Shakespeare!
Deplină justificare, deci, pentru titlul acestei rubrici: „Să vezi și să nu crezi!”