Fiindcă am fost singură la părinți, întotdeauna mi-am dorit cel puțin doi copii. Pe care acum îi am, o fetiță Ioana, de 6 ani și un băiețel, Robert de 3 ani. Și, fiindcă mi-am dorit foarte mult ca ei să se înțeleagă bine am început să lucrez la asta înainte de a avea al doilea copil. Așa că i-am prezentat fetiței mele beneficiile de a avea un frățior sau o surioară, ceea ce nu a fost greu deloc, fiindcă era oricum atrasă de toți bebelușii din parc. Ceea ce am reușit a fost peste așteptări: în fiecare dimineață se ducea la ușă și întreba Când vine bebe? Când vine bebe? L-a simțit când era în burtică, a știut din timp că voi pleca la spital și mă voi întoarce cu bebe iar ea va rămâne acasă cu tati și buni și va veni și ea în vizită. Când am venit acasă însă am avut o problemă deloc anticipată fiindcă nu citisem despre așa ceva în nici o carte: fetița mea a început să plângă că vrea ea … să alăpteze bebelușul!
Acesta a fost doar începutul, frumos de altfel, dar de atunci fiecare zi împreună are un scop în plus: crearea unei bune relații între ei.
Datorită specificului activității mele, știu din păcate multe istorisiri ale unor adulți cum că problemele lor de acum își au cauza în diferențierile pe care le-au făcut părinții lor între ei și frații lor – între fratele mai mare și cel mai mic sau între băieți și fete.
De regulă, cel mare fiind cel căruia i s-a dat în grijă fratele mai mic, cel maturizat prea devreme, dar și cel învinovățit din start fără a i se asculta vreodată punctul de vedere – iar fata fiind cea care avea de făcut multe treburi casnice – curat în casă, mâncare, aranjat masa, spălat vase, iar băiatul fiind cel care avea dreptul să facă ce vrea el în acest timp, doar fiindcă „e băiat”. Efectele în timp, în afară de relațiile nu chiar optime între ei, s-au simțit mai ales asupra relațiilor cu ceilalți – în principal cu partenerul, în cazul în care acest lucru nu a fost pe deplin îngreunat de diferențele între sexe făcute în copilărie.
Și cum nu-mi doream asemenea repercusiuni asupra copiilor mei, încerc să am grijă întotdeauna să nu induc o competiție nesănătoasă între ei.
Abordarea copiilor individual și nu „egal”
Am învățat că a trata „egal și uniform” propriii copii nu e întotdeauna calea optimă ca ei să se simtă iubiți la fel, ci mai degrabă să satisfaci nevoile fiecăruia, care pot fi diferite. Principiul nu e „să le dau să bea aceeași cantitate de apă, ci să dau fiecăruia câtă apă are nevoie ca să nu-i mai fie sete”.
Așa că la replici de genul „El are mai multă omletă decât am eu!” replica mea nu e „Ba, nu, are la fel. V-am pus egal”, ci „Vrei mai multă omletă? Vrei să-ți mai pun de la mine? Sau ți-e foame așa de tare și mai vrei ceva de mâncare? Ce mai vrei să mănânci?” Justificările că totul este egal nu se termină niciodată (de exemplu: „El a avut mai multe prăjituri decât mine, – Nu, a avut la fel. V-am pus câte patru prăjituri în farfurie. – Dar ale lui erau mai mari! – Nu erau mai mari, le-am tăiat la fel.”) iar copilul poate oricum să rămână cu impresia că el a fost cel nedreptățit față de celălalt. Pe când dacă i te adresezi direct nevoii lui, atunci se simte înțeles și îngrijit și nu mai are motiv să se plângă.
Recunoașterea sentimentelor și rezolvarea conflictelor
Când cearta pe aceeași jucărie e în toi și ajung la ei, dacă nu s-au lovit, verbalizez din prima ceea ce cred că simt sau vor ei. „Ești supărată fiindcă vrei păpușa și Robert nu ți-o dă și ție?” Ești supărat că Ioana a tras de păpușa din mâna ta?” – și obțin un da din partea fiecăruia, iar ei se simt înțeleși. Apoi îi întreb pe ei cum am putea rezolva situația: „Am doi copii care vor aceeași păpușă. Ce facem acum?” Uneori obțin idei creative la care eu nu m-am gândit anterior, mai ales din partea Ioanei („Hai s-o legănăm amândoi!”)
Uneori provocarea continuă fiindcă Robert nu e de acord cu ele. Atunci e nevoie să mai insist să aflu motivele pentru care vor amândoi același lucru și ulterior stabilim cine folosește primul păpușa și pentru cât timp. Dacă au apucat să se lovească, e întâi îngrijit cel lovit (luat în brațe, mângâiat, dat cu cremă eventual) până se liniștește. Dacă furia e în floare, cel furios este ținut pe loc sau mai departe pentru a nu-l lovi pe celălalt. Când apele se liniștesc aflu despre ce e vorba, ce anume s-a întâmplat ce jucărie au vrut, care sunt motivele pentru care vor lucrul respectiv, etc. Însă în cazurile în care se lovesc fiindcă știu că nu au voie, jucăria îmi revine mie. Și discutăm cum ar putea să facă diferit data viitoare.
Îmi amintesc acum de o situație trăită în parc în care Ioana (la 3 ani) luase mingea altei fetițe care o fugărea fiindcă o vroia înapoi. După ce s-au fugărit de câteva ori în jurul unei căsuțe, Ioana s-a oprit și îi spune fetiței: „Eu am învățat la grădi că dacă vrei ceva trebuie să spui te rog frumos și mersi”. Fetița i-a spus cuminte „Te rog fumos!” , dar Ioana tot cu mingea în mână îi spune: „Trebuie să spui și mersi!” – moment în care noi mămicile am izbucnit în râs și am început să îi explic Ioanei să se aștepte la mersi după ce dă mingea, nu înainte. Deci uneori, e nevoie doar de un te rog frumos pentru ca un conflict să fie evitat și e bine ca celălalt să știe asta dinainte, fie că e un frate sau un alt copil. Și nu, conflictele nu au dispărut, doar că sunt mai rare. Ceea ce vă doresc tuturor!
Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro
