Cum putem vindeca necredința față de Taina Euharistiei?

În general, se consideră că unul dintre cele mai mari păcate constă în necredința în existența reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie. De aceea, istoria bisericească a consemnat câteva asemenea exemple de creștini care au depășit această ispită, tocmai pentru a oferi astfel un medicament duhovnicesc în vederea vindecării optime a acestei boli. Desigur, ceea ce trebuie să avem în vedere este că vindecarea unei necredințe sincere este mult mai ușoară decât cea a unei credințe ipocrite, de fațadă, arborată de unele persoane în vederea obținerii slavei deșarte sau a pozării în creștini neprihăniți.
În Patericul egiptean, la capitolul dedicat Avvei Daniil regăsim o relatare uimitoare. Se spune că, printre monahii de la Sketia, locul unde asceza și rugăciunea atinseseră culmi impresionante, iar majoritatea viețuitorilor fuseseră învredniciți de Dumnezeu cu primirea unor daruri spirituale înalte, viețuia și un bătrân caracterizat drept „mare cu faptele, dar simplu la credință“ („Patericul Egiptean“, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, p. 53). Acesta postea și se ruga cu sârg, dar, din neștiință, afirma că „nu este cu adevărat Trupul lui Hristos pâinea pe care o luăm, ci închipuire“ (ibid.). Odată, alți doi bătrâni îmbunătățiți l-au auzit spunând acestea și, luându-l deoparte, pentru a nu-l umili în fața comunității – așa cum fac adesea unii creștini, grăbindu-se să îi critice fără pic de înțelepciune pe cei neștiutori – i-au spus că trebuie să respecte învățătura Bisericii și că, așa cum Dumnezeu a creat din țărână pe om și acesta din urmă poartă chipul Său în mod tainic, tot astfel pâinea și vinul sunt sfințite și devin Trupul și Sângele lui Hristos, însă bătrânul necredincios a răspuns: „De nu mă voi încredința din lucru, nu am vestire în chip desăvârșit“ (ibid.). Cei doi părinți au acceptat să se roage pentru o săptămână alături de el, ca Dumnezeu să îi descopere adevărul și să nu îl lase în întunericul necredinței. Apoi, autorul Patericului ne spune următoarele: „Bătrânul șnecredinciosț cu bucurie a primit cuvântul și se ruga lui Dumnezeu și el zicând: Doamne, Tu știi că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înșel întru neștiință. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase!“ (ibid., pp. 53-54). Duminica următoare, au mers toți trei la biserică și „li s-au deschis ochii lor cei înțelegători“ (ibid., p. 54). Astfel, au văzut cum un Prunc era jertfit pe Sfânta Masă și apropiindu-se bătrânul care nu credea, pentru a primi Sfintele Taine, a văzut carne cu sânge și a mărturisit în fața tuturor că Euharistia este adevărată. După aceea, cei doi părinți s-au apropiat de el și i-au spus: „Dumnezeu știe firea omenească, că nu poate să mănânce carne crudă și pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine și Sângele Său în vin, la cei ce primesc cu credință“ (ibid.). Ce ne învață această istorisire extraordinară?
Necredința sinceră și „credința“ ipocrită
În mod clar este infinit mai ușor să vindeci o necredință sinceră decât o „credință“ ipocrită. De ce? Pentru că Dumnezeu iubește inima sinceră și omul care dorește să cunoască adevărul așa cum este în realitate. Există necredincioși care sunt așa din comoditate, dar sunt și necredincioși care își doresc cu ardoare să știe dacă Dumnezeu există sau nu, pentru a fi siguri că nu se înșală în speranțele lor. Acest exemplu ne dezvăluie mai multe aspecte esențiale. În primul rând, bătrânul necredincios nu era astfel din cauză că se mâniase pe Dumnezeu sau își pierduse credința din cauza unei întâmplări nefericite. El nu credea pentru că nu vedea transformarea Darurilor cu propriii săi ochi. Era, cu alte cuvinte, o persoană ceva mai naivă, care credea că numai ochii trupești pot vedea această transformare a pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului. De aceea, tocmai datorită acestei sincerități ferme rugăciunea sa a fost ascultată de Dumnezeu și a fost învrednicit să vadă ce se petrece pe Sfânta Masă la Liturghie prin intermediul unei vedenii înfricoșătoare. Dacă ar fi fost un om viclean și ipocrit care și-ar fi dorit să vadă prefacerea Darurilor numai pentru a se lăuda apoi celorlalți cu sfințenia sa, atunci în mod sigur Dumnezeu nu i-ar fi descoperit Taina Sa minunată și înfricoșătoare.
Ajutorul neprețuit al celor doi părinți
Merită remarcat aici și ajutorul neprețuit oferit de ceilalți doi părinți. Nu au început să îl mustre în fața comunității pe cel necredincios, nu l-au criticat aspru, nu l-au izgonit așa cum ar face-o poate mulți neștiutori ai artei de călăuzire duhovnicească. L-au îndemnat să se roage. De asemenea, s-au rugat pentru el, astfel încât toată osteneala sa ascetică să nu se piardă din pricina acestei necredințe naive. S-au comportat asemenea unor adevărați părinți duhovnicești preocupați nu să critice, ci să vindece; nu să respingă, ci să îmbrățișeze; nu să distrugă, ci să crească răbdători rodul credinței în sufletul bolnav al bătrânului. Totodată, s-au îngrijit să fie discreți până la capăt și să îl catehizeze cu răbdare și mult respect pe cel în vârstă, astfel încât acesta să primească vindecarea sufletească.
Ce putem face astăzi pentru cei ce nu cred în Euharistie?
Să nu-i judecăm. Să ne rugăm pentru ei. Să îi învățăm cu blândețe și răbdare. Prima etapă constă în a nu-i judeca aspru și a nu-i critica de față cu toată lumea. Trebuie să înțelegem că unii oameni înțeleg și acceptă cu greu drumul anevoios al mântuirii, că uneori credința lor se poate clătina serios în momente de cumpănă, că ispita necredinței poate săpa extrem de adânc în sufletul celor duhovnicești și cu atât mai mult în sufletul celor trupești. În al doilea rând, să ne înfrânăm limba de la a-i critica în mod public. Să ne rugăm și să îi îndemnăm să se roage, pentru ca astfel să capete mai multă credință. Dacă Apostolii s-au rugat Domnului să le sporească credința (Luca 17, 5), noi de ce să nu o facem? Totodată, ori de câte ori vorbim cu o persoană măcinată de îndoieli față de Dumnezeu trebuie să o facem cu blândețe și răbdare, așa cum procedăm atunci când vorbim cu un copil mic, însă fără a o face să se simtă stânjenită. Suntem chemați să ocrotim, să călăuzim, să dezvoltăm, nu să atacăm, nici să sporim îndoiala sau să distrugem. Încheiem cu cuvintele adresate de Sfântul Siluan Athonitul unui tânăr necredincios care venise la Athos și care fusese criticat aspru de un duhovnic „bine-intenționat“ pentru necredința sa: „Spune în inima ta: ‹‹Doamne, dacă exiști, luminează-mă și-Ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul!›› Și, pentru acest gând smerit și dispoziție de a sluji lui Dumnezeu, Domnul te va lumina negreșit“. Ce i s-a întâmplat tânărului acesta după ce s-a rugat astfel? A primit o vedenie minunată, a crezut și a devenit frate în mănăstirea respectivă. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi plecat imediat după sfatul duhovnicului nepriceput și s-ar fi întors în lume? Fiecare suntem chemați fie să vindecăm și să risipim îndoiala celorlalți cu iubire, fie să o sporim prin asprimea și obtuzitatea gândirii noastre.
Pr. Adrian Agachi – Ziarul LUMINA