Cele mai cunoscute și mai eficace mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt, conform cu învățătura Sfintelor Scripturi și cu experiența marilor Sfinți, sunt următoarele:
1. Inima curată și trupul neîntinat.
2. Smerenia.
3. Ascultarea de glasul lui Dumnezeu.
4. Rugăciunea.
5. Devotamentul de zi cu zi.
Orice suflet credincios poate să se umple de Duhul Sfânt, dacă se curățește de păcat, dacă se izbăvește de egoism și se eliberează de mândrie. Duhul Sfânt este mereu în jurul nostru și dorește să intre înlăuntrul nostru, dar faptele noastre rele ne înconjoară ca un zid tare de piatră. Și păcatele noastre ca niște paznici sălbatici, îl alungă departe de noi, și nu-L lasă să se apropie. Orice păcat îl alungă pe Duhul Sfânt. Cele mai urâte păcate de El sunt însă dintre cele trupești, desfrânarea, iar dintre cele sufletești, mândria. Duhul Sfânt, curățenia desăvârșită, nu poate niciodată să se sălășluiască în omul întinat cu păcate. Cum să rămână în inima noastră, când aceasta este plină de griji, pofte și patimi? Deci, se vedem mai amănunțit căile pentru dobândirea Sfântului Duh.
1. Dacă vrem să nu-L pierdem pe Duhul Sfânt, pe care L-am primit la Botez, sau dacă L-am pierdut, să-L dobândim din nou, suntem datori să avem inima curată și trupul neîntinat, adică curat de orice păcat trupesc. Inima și trupul trebuie să fie templul Duhului Sfânt. Și în cel care are inima curată și trupul neîntinat, va intra Duhul Sfânt și va stăpâni peste sufletul lui. Este de ajuns ca omul acesta sa nu-și pună nădejdea în faptele lui bune și să nu se laude cu acestea, adică să nu socotească cu îndreptățire că trebuie să primească darurile Sfântului Duh, ca răsplată pe care i-o datorează Dumnezeu. Și tu, dacă ai nefericirea să-ți întinezi inima și să-ți pierzi sufletul prin păcat, luptă-te să te curățești prin pocăință. Încetează să păcătuiești, pocăiește-te cu zdrobire de inimă și viețuiește cu mai multă luare-aminte. Astfel, te vei învrednici să-L bucuri pe Duhul Sfânt.
2. Una dintre căile cele mai sigure pentru dobândirea Duhului Sfânt este cugetul smerit. Chiar dacă ești om cinstit, bun, drept și milostiv, chiar dacă ții toate poruncile lui Dumnezeu, să te consideri mereu un rob nevrednic, un instrument în mâinile Celui Care lucrează. De altfel, este de ajuns o privire, atentă la faptele noastre bune, chiar și la cele mai mari virtuți ale noastre, pentru ca să vedem cât de puțin valorează, încât să le numim virtuți creștine. De exemplu, de câte ori dăm milostenie, dacă nu din slavă deșartă și egoism, oricum din zgârcenie, precum cei care iau dobândă, adică nădăjduind că pentru o monedă pe care am dat-o săracului, vom primi de la Dumnezeu o sută sau o mie?
Smerenie înseamnă și altceva: să rabzi cu bărbăție și fără tânguire toate mâhnirile, tristețile și necazurile, socotindu-le ca o pedeapsă pentru păcatele tale. Să nu zici “vai de mine, cât sufăr!” ci să spui “Puține mi s-au dat pentru păcatele mele”. Să cerem de la Dumnezeu, nu atât să ne izbăvească de încercări, cât să ne dăruiască putere să le răbdăm.
3.De asemenea, putem să-L dobândim pe Duhul Sfânt prin ascultarea de glasul lui Dumnezeu. Acesta ne grăiește foarte limpede, într-un mod clar și lesne de înțeles, și astfel putem să auzim glasul Lui în orice loc, timp și împrejurare. Este de ajuns doar să avem urechi să auzim. De exemplu, ești nefericit, te-a nedreptățit cineva, ți-a murit vreo rudenie, ești bolnav, trist sau melancolic, fără nici o pricină vădită, așa cum ni se întâmplă deseori tuturor? În toate aceste împrejurări poți să auzi glasul lui Dumnezeu, care spune să revii, și în loc să te sprijini pe oameni, sau să cauți mângâiere în petreceri și distracții, să te întorci pocăit la Acesta, să cauți mângâiere și ajutor doar la El. Din nou, dacă o duci bine, dacă ai bunuri din destul și nicio nevoie, dacă treburile toate îți merg bine, dacă nu cunoști durerea și tristețea, ci doar bucuria, și mai ales bucuria duhovnicească, toate acestea sunt glasul lui Dumnezeu, care te îndeamnă să iubești cu toată inima pe binefăcătorul Tău, să-I mulțumești din toată puterea ta, și să nu uiți când te desfătezi cu bunurile acestei lumi să-i ajuți și pe cei mai neînsemnați frați ai tăi, adică pe săraci. Să nu uiți încă faptul că bunurile adevărate și fericirea veșnică se află în cer și provin de la Cel Care este izvorul oricărui bine și al oricărei fericiri.
Dacă disprețuirea înseamnă fărădelege pentru un împărat pământesc, cu cât mai mare va fi pentru împăratul ceresc? Dacă nu luăm aminte, se poate ca Dumnezeu după nenumăratele chemări și repetatele invitații, să ne părăsească pe noi, ca pe niște copii încăpățânați. Atunci ne va lăsa să facem ceea ce voim, dar după aceea mintea noastră, puțin câte puțin, se va întuneca atât de mult, încât și cele mai înfricoșătoare păcate nu ni se vor mai părea decât neputințe inevitabile ale firii noastre omenești. Deci, cât de folositor și mântuitor este să auzim glasul lui Dumnezeu, și cât de primejdios și pierzător este să nu-i dăm importanță!
4.Duhul Sfânt îl primim și prin rugăciune. Este modul cel mai simplu și mai eficace pe care poate să-l folosească fiecare dintre noi în orice vreme. Așa cum știm, rugăciunea este exterioară și lăuntrică. Cel care se roagă făcând mătănii, face rugăciune exterioară, iar cel care se roagă cu mintea și cu inima și se adresează lui Dumnezeu, străduindu-se să-L aibă neîncetat în gândul lui, face rugăciune lăuntrică. Toți știți care dintre aceste două moduri de rugăciune este cel mai bun, cel mai roditor, cel mai bineplăcut Domnului. De asemenea, cunoașteți că putem să ne rugăm pretutindeni și întotdeauna chiar și atunci când ne doboară păcatul. Putem să ne rugăm și când muncim, și când ne odihnim, în sărbători și în zile de rând, în picioare, așezați sau întinși. Aici mai trebuie să vă spun că, cu toate că rugăciune lăuntrică este mijlocul cel mai puternic pentru dobândirea Harului Dumnezeiesc, nu trebuie să lăsăm nici rugăciunea exterioară, și mai ales cultul divin public. Mulți zic: “De ce să merg la Biserică? Pot să mă rog și acasă”, “Acolo mai mult păcătuiești decât să te rogi!” Dar ce-i face să vorbească așa? Buna lor cunoaștere sau dreapta lor judecată? Nici una! Dimpotrivă, lenea și egoismul lor! Din nefericire, este adevărat că uneori se întâmplă să fim în biserică și să păcătuim. Aceasta însă nu se întâmplă pentru ca am venit la biserică, ci pentru că avem dispoziție nepotrivită, nu numai ca să ne rugăm, dar și pentru altele. Și ca să vă convingeți, luați seama la cei care nu vin la Biserică aducând pretextele de mai sus. Oare se roagă în casa lor? Deloc! Am spus mai înainte că omul care nu are pe Duhul Sfânt nu poate să se roage cu adevărat. Într-adevăr, pentru ca să se roage cineva așa cum se cuvine, trebuie multă osteneală, luptă multă. Nu este cu putință imediat sau în scurt timp să-ți îndrepți mintea și inima către Dumnezeu. Dar ce se dobândește în lume atât de ușor, de repede și fără osteneală? Ce artă, ce știință, ce mângâiere duhovnicească? De aceea, să te rogi. Chiar dacă vezi în rugăciune multă osteneală, și nici o mulțumire, să te rogi cu râvnă și grijă. Să te obișnuiești pe tine la rugăciune și la convorbirea cu Dumnezeu. Să te ostenești pe cât poți să aduni și să cercetezi gândurile tale răsfirate. Astfel, puțin câte puțin, rugăciunea ta va deveni din ce în ce mai ușoară. Vei începe și tu să simți o mângâiere dulce, și dacă depui osteneală adevărată, Duhul Sfânt văzând truda și autenticitatea dorinței tale, te va ajuta degrabă. Și după ce intră înlăuntrul tău, te va învăța rugăciunea adevărată. Dumnezeu ne cere să ne rugăm neîncetat (1 Tesal. 5, 17). Mulți zic: “Cum este cu putință să ne rugăm neîncetat, de vreme ce viețuim în lume? Dacă ne preocupăm doar cu rugăciunea, când vom împlini îndatoririle noastre și ne vom ocupa de treburile noastre?” Desigur că nu putem să facem rugăciune întreruptă în exterior, adică să stăm întotdeauna în stare de rugăciune, pentru că trebuie să și lucrăm și să împlinim multe alte nevoi ale noastre. Cel care simte însă sărăcia lui lăuntrică, nu va înceta să se roage, orice lucru ar avea. Cel care dorește fierbinte să intre în împărăția cerurilor, va găsi ocazia și timpul să se roage atât în interior cât și în exterior. Chiar când va lucra din greu și fără pauză, va găsi timp să vorbească cu Dumnezeu. Nu găsește timp ca să se roage doar cel care nu vrea. Unii cred că rugăciunea se poate face doar din carte. Desigur că este bine dacă poți să te rogi și să-L preamărești pe Dumnezeu cu cuvintele psalmilor și ale cântărilor bisericești. Dacă ești însă neștiutor de carte, este de ajuns să înveți rugăciunile principale, în primul rând rugăciunea domnească, Tatăl Nostru. În această rugăciune, pe care ne-a lăsat-o însuși Domnul, sunt amintite toate nevoile noastre. Dacă împrejurările nu îngăduie să te rogi suficient, atunci spune câteva rugăciuni scurte și simple, precum: “Doamne, miluiește”, “Dumnezeul meu, ajută-mi!”, “Doamne, iartă-mă!”, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
5. Unul dintre Sfinții Părinți a zis: “Dacă vrei ca rugăciunea ta să urce direct la Dumnezeu, dă-i cele două aripi, postirea și milostenia”. Prin aceste două virtuți practice, se realizează devotamentul de zi cu zi. Postirea, în general, pentru fiecare om înseamnă înfrânare și drămuirea aspră în folosirea hranei. Scopul postirii este să se smerească și să se ușureze trupul, făcându-l astfel mai ascultător față de suflet, pentru că un trup sătul și îngrășat cere dezlegări și pogorăminte, ne face leneși și nu ne lasă să ne gândim la Dumnezeu. Trupul îngreunat încătușează sufletul, îl sufocă, face din el ceea ce voiește. Dar postind cu trupul, trebuie să postești în același timp și cu sufletul: să-ți păzești limba de orice cuvânt rău și nefolositor, să-ți stăpânești poftele, să-ți smulgi patimile. Cât despre milostenie, noi numim așa de obicei ajutorul pe care-l dăm săracilor. Nu este însă doar atât. Milostenia trebuie să însemne orice faptă de iubire și milostivire: să dai hrană celui flămând, să dai apă celui însetat, să-l îmbraci pe cel gol, să-l vizitezi pe cel bolnav și întemnițat, să-l primești pe cel fără acoperiș, să te îngrijești de cel orfan etc. Dar pentru ca să fie milostenia ta adevărată, pe toate acestea toate trebuie să le faci fără să te lauzi, fără să cauți lauda oamenilor și recunoștința celor cărora le-ai făcut bine.
(de Sfântul Inochentie al Moscovei
Extras din: Glasul Sfinților Părinți – Editura Egumenita 2008, Sursa: www-calauzaortodoxa.ro)
