Vine o vreme când neputințele fizice, cauzate fie de boli, fie de vârsta înaintată, îi pun pe unii membri ai familiilor noastre (părinți, bunici ș.a.) în imposibilitatea de a se îngriji singuri de cele necesare unei vieți normale, atât sub aspect material, cât și spiritual. Din ambele perspective, responsabilitatea celorlalți membri ai familiei devine crucială. De aceea, persoanele care au rude în suferință ori prea bătrâne ca să mai poată merge singure la biserică pentru a împlini rânduielile creștinești trebuie să cunoască în ce constă datoria morală pe care o au față de acești oameni.
Astfel, mai întâi, pentru cel bolnav, rudele trebuie să solicite preoților venirea la domiciliu pentru a-i administra Taina Sfântului Maslu, care, așa cum se știe, prin rugăciune și ungerea cu untdelemn sfințit, aduce primitorului tămăduire sufletească și trupească. E necesar să se conștientizeze însă că rugăciunea preotului trebuie susținută de credința și rugăciunile familiei celui bolnav și, bineînțeles, de ale acestuia din urmă. Maslul nu este un simplu leac printre multe altele, ci o Taină care „va mântui pe cel bolnav prin rugăciunea credinței și prin ungerea cu untdelemn în numele Domnului” (Iacov 5, 14-15). După săvârșirea Sfântului Maslu, preotul este chemat să-l spovedească și să-l cuminece pe cel suferind. Aceste rânduieli trebuie avute în vedere din timp de familie, evitându-se categoric amânarea lor până în clipele de agonie a bolnavului, atunci când, practic, starea lui fizică nu mai îngăduie săvârșirea corespunzătoare a Sfintelor Taine. Canoanele ortodoxe interzic preotului să ofere Sfânta Împărtășanie unei persoane, fie ea și muribundă, care nu și-a manifestat minimal dorința de a o primi. Or, în cazuri de comă sau agonie, nimeni nu mai poate percepe indicii cu privire la dispoziția spirituală a persoanei respective.
Sunt destule cazuri în care cei tineri sunt familiarizați îndeajuns cu aceste tradiții sfinte, încât să nu precupețească nici un efort în a le respecta cu regularitate, în duhul celei mai curate cuviințe creștine. Acesta nu poate fi decât rodul binecuvântat al unei educații religioase primite în familie de la înșiși părinții sau bunicii pe care acum îi au în grijă. Întâlnim însă și situații, de-a dreptul dezonorante, în care fiii celor bătrâni sau bolnavi, deși în plan strict material se achită (uneori cu opulență chiar) de îndatoriri, ignoră întru totul responsabilitățile duhovnicești. Astfel, îngrijitorul personal, medicul și psihologul au contact permanent cu persoana respectivă, preotul însă, nu!
Să nu uităm că, dintre toate „datoriile” pe care le implică viața cotidiană, nici una nu o depășește în importanță pe cea față de sufletul nostru și, deopotrivă, al rudelor pe care Dumnezeu ni le-a încredințat spre îngrijire!
(pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)
