Cum mor scriitorii români

Până se va scrie cartea „Cum trăiesc scriitorii români” putem citit cu folos „Cum mor scriitorii români”, o cercetare serioasă, cu multă informație inedită, datorată lui Aurel Sasu și publicată la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj. Începând cu cronicarii și terminând cu cele mai recente decese scriitoricești, sunt analizate ultimele clipe ale câtorva zeci de condeieri români (inexplicabilă absență: Mihail Sadoveanu, pe marginea morții căruia presa încă fabulează aiuristic), spre a se desluși „Cum și-au trăit scriitorii moartea raportată la ideea de tragedie, curaj sau sacrificiu. Sunt atât de multe cazurile paradoxale într-o literatură: pe unii i-a ucis viața, pe alții nu i-a putut muri moartea.” Parte dintre destinele evocate capătă, în urma unei analize tip dicționar literar efectuată cu precizie și meritorie capacitate de sinteză, un adaos de contur caracterologic și o instalare mai dreaptă într-o ierarhie valorică încă șubred așezată. Multe ar fi de spus și de scris pe marginea acestei originale „cărți a morților” citită cu reală emoție, fiindcă pe destui dintre cei care nu mai sunt pe astă lume evocați aici i-am binecunoscut personal, unora chiar patronându-le debutul. În revista „Cronica” nr. 9/1967 scriam despre Ion Petru Culianu: „Am, în momentul publicării primei schițe de Ion Culianu, convingerea fermă că elevul de 17 ani are, chiar în această secundă zero a pornirii de pe rampa de lansare, ceva de spus – și o face cu sinceritate, sensibilitate, talent. Nu știm cum va evolua, care-i va fi destinul în lumea literelor. Ne facem însă datoria de a-l prezenta acum cititorilor, ajutându-l să treacă mai devreme cu un ceas pragul dificil al debutului”. Și tocmai lui Culianu i se atribuie, în cartea lui Sasu, un spațiu mult mai generos decât celorlalți scriitori evocați (doar o excepție: cazul Labiș), în intenția de a lămuri cât de cât circumstanțele asasinatului din 1991. Nu pentru a desprinde o concluzie definitivă, ca-n ultima scenă a unui roman polițist, ci barem pentru a trece în revistă sumedenia de ipoteze, fiecare cu procentajul ei de probabilitate și credibilitate. De altfel, unul dintre meritele cercetării „Cum mor scriitorii români” este acela că sunt analizate cu un plus de insistență decesele „suspecte”, pe marginea cărora s-a stârnit atâta vâlvă în ultimii ani (și la care ne-am referit de mai multe ori în spațiul acestei rubrici vorbind despre Eminescu, Labiș, Sadoveanu, Ulici, Preda, Cezar Ivănescu ș.a.). Pe bună dreptate, autorul semnalează faptul că avem parte de „o literatură de incriminări, speculații și scenarii ale asasinatului politic”. România a devenit țara care-și masacrează cu voluptate scriitorii! Cred că, în cazul Labiș, pentru întâia oară sunt înmănunchiate toate documentele și mărturiile existente, cititorul fiind lăsat să decidă singur cui și cât credit acordă. Nu se sugerează o concluzie, nu se induce o anume acuză, ipoteza accidentul nefast impunându-se aproape de la sine. Toate ipotezele sunt inventariate și în cazul Culianu – pare-se, pentru prima dată ordonate atât de sistematic și de „sine ira”. Nu-s „decât” 12 (!) teorii menite să explice asasinatul. Prima: implicarea Securității. A doua: participarea unor membri din mișcarea (neo)legionară nord americană (iritați inclusiv de decizia lui Culianu de a se converti la iudaism sub îndrumarea unor importanți rabini din Chicago). A treia: logodnica lui Culianu, Hillary, care ar fi beneficiat de sume importante prin decesul profesorului și care a făcut dispărute trei geamantane cu, pare-se, lucrări pregătite pentru editare. A patra: asasinare din pricina colaborării cu Regele Mihai și eventualitatea aducerii lui Culianu ca prim-ministru la București. A cincea (emisă de H.R. Patapievici): Culianu „reușise, prin inteligență, să cunoască chipul necunoscut al existenței și să devină în felul acesta un pericol iminent pentru atâtea intenții criminale ascunse sub masca așa-zisului «export de fericire»”. A șasea: uciderea de către organizația de extremă dreaptă «Gladio», dependentă de CIA. A șaptea: opera KGB-ului. A opta: un complot studențesc al colegilor geloși pe evoluția românului. A noua: crima unui student cu care Culian ar fi întreținut relații homosexuale. A zecea: ipoteza drogurilor. A unsprezecea: sinuciderea (dar nu s-a găsit arma). A douăsprezecea: omor ritual. Concluzia lui Aurel Sasu, programatic neimplicat în acceptarea sau respingerea vreuneia dintre cele 12 teorii: „ceea ce s-a întâmplat n-a fost doar o crimă împotriva unui om, ci împotriva spiritului.”
Altfel, o carte ce nu are cum să fie decât tristă: cât de scurtă era de foarte multe ori viața scriitorului român, câți și-au pierdut mințile, câtă ratare, câți s-au sinucis…