Lumea de astăzi este denumită adesea „societate de consum“. Cea mai mare zbatere a economiilor țărilor dezvoltate, și nu numai ale lor, este orientată spre „piețe de desfacere“. Se caută cu disperare noi teritorii cu oameni care absorb tot mai diversificatele produse ale tot mai numeroșilor producători. Nimic nu rezistă în fața avalanșei „căutătorilor de comori“, numiți „consumatori“. Izbucnesc războaie, se destramă prietenii, iau naștere alianțe ciudate numai, și numai pentru a dobândi acele guri mereu nesătule care să înghită fără saț tot mai multe produse. Afirma, deunăzi, cineva că în Japonia ar funcționa un institut cu câteva mii de angajați, destinat creării unor noi nevoi de consum ale oamenilor.
Dacă acest nesomn al producătorilor ar conduce la ameliorarea vieții umane, s-ar justifica întrucâtva zbaterea lor. Dimpotrivă, cu cât avansăm mai mult în civilizația denumită adesea „postmodernă“, cu atât avem parte de mai mult stres, nemulțumire sufletească, sinucideri etc. Înmulțirea închisorilor, a clinicilor de psihiatrie, a cabinetelor de consiliere și a celor asemenea lor arată unde poate duce o lume dominată excesiv de nevoia de consum.
Cu toate că, în general, se recunoaște nocivitatea multora dintre bunurile de consum către care alergăm cu atâta nesaț, trebuie să admitem și faptul că, astăzi, viața obișnuită a omului nu mai poate fi concepută fără ele.
Telefonul mobil sau televizorul, să amintim doar două obiecte omniprezente, fac parte din viața de zi cu zi. Pe de o parte, se admite nocivitatea multora dintre aceste bunuri, iar pe de altă parte se recunoaște imposibilitatea unei vieți normale fără ele. Răspunsul la această dilemă nu-l poate da, credem noi, decât dimensiunea ascezei.
Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei (Dumnezeu să-l odihnească în pace, că mult bine a făcut multora, în pofida unor scrieri ale sale care se cer încă lămurite) spunea că nevoia de icoană a omului contemporan se naște tocmai din omniprezența imaginilor televizate, tipărite sau chiar reale, pe stradă, în care domină pornografia. Nu fără motiv, lumea creștină occidentală, care nu are în tradiția ei adevărata icoană, cea bizantină, recurge tot mai des la aceasta. În același sens, muzica bizantină constituie un răspuns la zgomotul dezlănțuit al muzicii moderne de tot felul care aduce atât dezechilibru sufletesc în viața multora.
Icoana și muzica bizantină constituie latura imagistică și sonoră a ascezei
Icoana și muzica bizantină constituie latura imagistică și sonoră a ascezei. Am amintit de acestea două căci, mi se pare, prin ele omul se poate desprinde mai ușor de lumea imaginilor și zgomotelor provocatoare de mii de patimi și păcate.
Există, apoi, asceza ca post, rugăciune, filantropie, suferință. La auzul acestor cuvinte, oamenii de astăzi, în majoritate, întorc spatele. Doar filantropia, văzută ca asistență socială, voluntariat și luptă împotriva inegalităților este, în general, acceptată. Din ceea ce-mi prisosește dau și celui în nevoie. E un lucru bun, dar nu face parte din asceză, din „banii văduvei din Evanghelie“. Postul (ca purificare a omului în întregul său psihosomatic), rugăciunea (ca depășire a egocentrismului prin legătura cu Dumnezeu) și acceptarea suferinței (ca mijloc de exorcizare a răului din om și din lume) alcătuiesc taina ascezei, ca răspuns personal și comunitar la „consumismul“ contemporan.
Postul, rugăciunea, milostenia, realități fără de care nu se concepe viața
Văzând situația în care se află societatea contemporană, ne întrebăm cum de lumea nu dispare în hăul, în neființa din care a fost adusă la ființă. Prin mila lui Dumnezeu, n-au dispărut din omenire cele „7.000 de suflete care nu și-au plecat genunchii în fața lui Baal“ (III Regi 19, 18). Sunt încă multe familii în România, și în alte părți, în care tatăl, mama și pruncii lor formează „biserica cea mică de acasă“. Aici, postul, rugăciunea, milostenia, fidelitatea conjugală etc. sunt realități fără de care nu se concepe viața. Miile de tineri și tinere care au luat drumul mănăstirii constituie o altă cohortă a plăcuților lui Dumnezeu, prin care se exorcizează puterea întunericului din lume. Există, de asemenea, oameni de știință, politicieni, oameni de afaceri, pentru care cercetarea științifică, puterea și banul sunt mijloace puse în slujba binelui comun, în slujba lui Dumnezeu.
Membrii familiilor creștine, viețuitorii mănăstirilor și creștinii angajați în viața academică, politică sau economică formează „aluatul care dospește toată frământătura“ (I Cor. 5, 6). Prin dimensiunea ascetică a vieții lor, umanitatea își găsește echilibrul interior, iar „societatea de consum“ nu are forța necesară de a domina totul în lumea de astăzi.
(† Teofan, Arhiepiscopul Iașilor, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei)
