La fiecare Sfântă Liturghie, imediat după Rugăciunea Amvonului, preotul are îndatorirea liturgică de a binecuvânta, printr-o rugăciune specială, prinoasele aduse de credincioși la biserică. Importanța deosebită pe care o acordă ei acestui moment ne îndeamnă să stăruim aici cu câteva explicații practice. Motivația gestului de a aduce diferite daruri alimentare la biserică (colivă, fructe, legume ș.a.) este una profund creștinească, dovadă că textul Sfintei Liturghii conține și o cerere de mijlocire pentru „cei care aduc daruri și fac bine” în sfintele lăcașuri. Modelul biblic al acestei practici este jertfa blândului Abel, unul dintre fiii primilor oameni creați de Dumnezeu. De asemenea, rugăciunile speciale de binecuvântare a prinoaselor arată că aceste ofrande sunt aduse ca mulțumire cucernică, „după putință”, pentru binefacerile lui Dumnezeu revărsate asupra noastră, deci „spre slava” Lui sau a sfântului prăznuit în ziua respectivă, pentru „pomenirea celor ce s-au săvârșit în dreapta credință” ș.a.m.d., toate întru nădejdea sfântă a răsplătirii dăruitorilor cu „bunătățile cele veșnice, dar și cu cele din această lume, împreună cu toate cele ce le sunt de folos”.
Iată cum înțelepciunea patristică a văzut în practica oferirii prinoaselor la biserică o expresie a generozității creștine, înveșmântată în cel mai adânc sens euharistic (cuvântul grecesc „Euharistia” înseamnă „mulțumire”). După cum notam la început, constatăm cu bucurie pastorală cum credincioșii care aduc astfel de ofrande acordă o semnificație specială momentului în care preotul, înveșmântat cu toate odăjdiile sfințite, le binecuvântează jertfele.
Se rememorează și cultivă duhul agapic al primelor comunități creștine
Pentru ca gestul să-și îndeplinească scopul creștinesc, este recomandat ca, odată binecuvântate, aceste prinoase să fie oferite cu dragoste, fără vreo urmă de vanitate sau fariseism, celorlalți participanți la cult. Acesta rememorează și cultivă duhul agapic al primelor comunități creștine.
Numai că, pentru a păstra rânduiala cuvenită în sfântul lăcaș, este bine ca milosteniile să fie împărțite abia după terminarea slujbei (a miruitului), și nu imediat ce preotul a încheiat citirea rugăciunilor respective. Pe lângă respectarea atmosferei liturgice încă în desfășurare, printre beneficiile acestei recomandări se numără și acela că dăruitorul și cel care primește pot comunica firesc, ultimul având posibilitatea de a-și exprima mai bine mulțumirea pentru darul primit, nemaifiind obligat să acorde atenție slujbei.
Relația interpersonală creștinească are astfel ocazia de a se îmbunătăți. Știut este că, indiferent de natura lui, darul sincer și curat este un factor al apropierii sufletești. În fond, trebuie să conștientizăm că nu venim la Sfânta Liturghie pentru a rămâne într-un individualism impersonal și izolator, ci pentru a căuta comuniunea fraternității duhovnicești, care, prin practica oferirii și primirii prinoaselor liturgice, își găsește un mod concret de manifestare.
(Pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)
