Cum intrăm în sfânta biserică? ( II )

Închinarea la Sf. icoane de la iconostas
Când preoții doresc să liturghisească se pregătesc din „timp”. Așadar, celebrează în taină o scurtă slujbă în afara Sf. altar, sărutând sfintele icoane de pe iconostas și terminând cu o mică rugăciune cerând într-un oarecare fel permisiunea și binecuvântarea de la Dumnezeu, încât „să săvârșească Jertfa cea fără de sânge”. Pentru acest [motiv] mulți spun că laicii nu au voie să sărute sfintele icoane de pe iconostas. Aceasta poate să fie înainte de începutul slujbei sau după finalul ei. Prima dată sărutăm icoana lui Hristos (închinare latreutică), după aceea icoana Maicii Domnului (închinare de cinste). Sărutăm prima dată [chipul] Pruncului Hristos și după aceea [chipul] Maicii. Urmează închinarea respectuoasă la icoane: la cea a Sf. Ioan Botezătorul (în stânga), și a Sf. patron al Bisericii în dreapta. După aceea continuăm cu icoanele rămase la iconostas (dacă există). Nu le cinstim însă după înlănțuirea lor normală, fiindcă pare să fie ca o paradă de evlavie și la timpul cultului este deranjantă și dezbinătoare pentru atenția credincioșilor.
Plecarea de la Biserică
Când ne decidem să mergem la Biserică, rămânem în Biserică până la sfârșitul Sf. Liturghii și luăm anaforă din mâna preotului (care nu de mult a consumat întreg Trupul lui Hristos) și în același timp prin această acțiune a noastră primim și binecuvântarea lui Dumnezeu și a Bisericii. Nu plecăm de la Sf. Liturghie mai înainte de „Pentru rugăciunile…”, fiindcă este insultă! Hristos se jertfește oferindu-ne nouă Trupul și Sângele Său și noi fugind mai înainte [de sfârșitul Liturghiei], ne întoarcem spatele nostru, pasivi fiind. Ne asemănăm în această împrejurare cu Iuda, care a fugit mai devreme de la Cina cea de Taină (prima Sf. Liturghie), pentru trădare! Dacă oricum este absolută nevoie, să plecăm, nu la sfârșit, ci mai degrabă, atunci este permis la unele momente. Înainte să înceapă Liturghia credincioșilor, așadar după [citirea] Evangheliei (imediat la Câți sunteți chemați…), înainte de imnul Heruvic. După „pentru rugăciunile” și după primirea anaforei, ieșim în liniște din Sf. Biserică, fără să începem în Biserică să ne salutăm, să ne îmbrățișăm și să discutăm cu cei cunoscuți și cu rudeniile noastre. Este un obicei foarte urât și trebuie să corectăm și această dezordine. În Biserică și înainte și după slujbă nu ne comportăm precum în saloanele de acasă. Sf. Biserică continuă să fie Casa lui Dumnezeu și după slujbe. Noi suntem invitații și avem obligația să respectăm Casa Gazdei.
Întâlnirea cu preotul
Când intrăm în Sf. Biserică ne întâlnim cu preotul, pe care-l salutăm în spirit bisericesc (nu lumește). Facem o mică închinăciune (plecăciune) fără să facem semnul Sf. cruci, spunând „Binecuvintează, părinte” sau „Cu rugăciunea ta, părinte” (sau Prea Sfințite, dacă este episcop) sau „Binecuvântați” și sărutăm mâna lui. (Aceleași le facem și în cazul în care întâlnim preotul nostru pe drum). Și acesta răspunde, binecuvântu-ne: „Binecuvântarea Domnului” sau „Domnul”. După dialog, retrăgându-ne (mergând în spate) facem și spunem ceea ce am spus la începutul întâlnirii.
Intrarea în Sf. altar
De la început este interzisă intrarea în Sf. altar în baza canonului 69 al Sinodului VI Ecumenic, pentru totdeauna femeilor și bărbaților, cu toate că nu au permisiunea sau vreo trebuință absolută. Prin purtarea de grijă [a Bisericii] devine excepție femeilor care servesc Bisericilor, ca paraclisieri, cărora se citesc o rugăciune specială.
Sf. altar este Sfânta Sfintelor, în care intră numai preoții pentru ca să săvârșească Jertfa cea fără de sânge și sfintele slujbe. În Bizanț ordinea aceasta era respectată încă și de Împărații unși, care nu intrau în Sf. altar.
Toți laici au binecuvântarea să ajute preotul, epitropii sau copiii mici trebuie să mediteze la seriozitatea și la sfințenia spațiului și să aibă în vedere lor rezultatul ieșirii lor din această intrare în altar și să înțeleagă folosirea ei. Legile duhovnicești cu toate că nu au delegați ai poliției pentru supravegherea și ținerea lor nu se desființează în consecință… Nu are justificarea ceea ce spun sau simt mulți (laici și clerici): nu ne văd, nu ne aud. Ne vede și ne aude Dumnezeu! De altfel cuviința noastră nu trebuie să depindă de alții, ci de locul în care ne găsim și de poziția noastră față de ea.
Că cei ce intră în Sf. altar nu sunt văzuți de oamenii aflați în Biserică, asta nu îi scapă de obligații:
– cea mai mare evlavie;
– decența poziției;
– evitarea discursurilor;
– evitarea mișcărilor fără sens înăuntrul altarului;
– respectul permanent față de prezența Domnului din Chivot, dar și față de Mielul de pe Sf. Masă după transformarea Sf. Daruri.
Câți nu sunt în relație și sunt în dificultate să respecte cele de mai sus, sunt de preferat să rămână în afara Sf. altar, în principal în naos, ca să nu fie ispitiți. Fiindcă este cu totul inacceptabil ca Domnul să te găsească alături de noi și noi să stăm jos („că nu se întâmplă nimic”)! Sau să fie neinteresat de sfințenia clipei transformării Sf. Daruri, a ridicării Mielului la „Sfintele Sfinților”, la momentul Împărtășirii preoților etc. Dacă alături de noi se găsește un împărat pământesc vom sta jos? Sau ne vom „plimba” și îl vom blama?
Ca să se limiteze spre puțin lipsa de respect a acestui fenomen este nevoie de informare; să dispară ignoranța. Este tema pentru preoți, primii care vor trebui să ofere un bun exemplu. Cu bază în cele de mai sus pot să alcătuiască o tablă de „nevoi” a celor ce pătrund în Sf. altar, pe care preotul să le ceară ajustoare. Informarea principală trebuie să fie [aplicată] și copiilor care slujesc ca „mici paraclisieri”, fiindcă au ignoranță și nu sunt puternici să aplice [regulile]; sunt „autonomi” față de cei mari, dacă nu le explicăm mai înainte, ca apoi să le înțeleagă.
(traducere din lb. neo-greacă de Alexandru Prelipcean, capitolul Pos mpainoume ston Iero Nao, de Pr. Georgios S. Kougioumtzoglou, Latreutiko Egheiridio. Stoiheia Agogis gia tin taxi kai ti Latreia tis Ekklisias, Ekd. „Synarksari”, Tesalonic, 1998, pp. 251-254)