Dincolo de discontinuitatea discursului, de parcă vorbitorul ar cădea pe gânduri înaintea fiecărui cuvânt, fiind nevoit să-l suplinească printr-un îîîîîî, ăăăăăă, timp în care meditează cum să-și lege mai departe fraza, domnul Lucian Croitoru (cred că așa îl cheamă), premierul desemnat, pare un om normal. Are, înțeleg, vreo 50 de ani, păr negru, mișcări aproape sportive când calcă și umblă.
Cum de a fost determinat omul ăsta să devină robot învârtit cu cheia?
Eram copii și umblam cu Moș Ajunul pe la porți, cerând să fim lăsați să cântăm și, drept recompensă, să primim un covrig. Ne dați ori nu ne dați? – întrebam noi dârdâind sub ferestrele gospodarilor. Noi eram niște mucoși. Ne primeau cu colindul – bine. Nu ne primeau – asta era.
Cum să umbli tu, însă, ditamai omul, consilier de guvernator, școlit nu la contabilități de ceape, ci pe la femeiuri americănești, pe la porțile partidelor, cerând, fiindcă așa ți-a zis Băsescu, pomana unui vot? Votați-mă, că m-a desemnat președintele, votați-mă, că știu să socotesc și să rezolv tabla înmulțirii cu băncile mondiale și regionale, fie-vă milă de singurătatea mea de premier desemnat și nesusținut! Cum l-o fi hipnotizat Traian Băsescu pe acest specialist în contabilități înalte încât să-l determine să se coboare atât, să se plece și să se umilească în halul ăsta?
Lucian Croitoru n-a fost, presupun, castrat de organul demnității, existent deopotrivă la bărbați și la femei. Și atunci cum se explică mișcarea sa caraghioasă, în cerc, de titirez?
Tot în copilărie, fiindcă am amintit vremea colindelor pe la ferestrele oamenilor, am trăit fascinat, nu doar eu, ci și alți țânci de pe uliță, spectacolul pe care-l dădea unul înzestrat cu puterea de a hipnotiza găini. Era un bărbat mic, chel, de meserie vărar, neînsurat, dar cu gâdilici la femei, pe care-l chema Pache. Pache ăsta, mai ales după ce lua o țuică, și dacă lua o țuică o lua și pe a doua și tot așa, dădea spectacole care fascinau și lăsau cu gura căscată chiar și oamenii mari.
Mie mi-a rămas în cap povestea cu găinile. De obicei ne punea pe noi, copiii, să-i prindem o găină. Preferința era să-i prindem mai multe. Numărul de circ ieșea mai atractiv. Alergam după orătăniile care nu se lăsau prinse de ne ieșeau ochii. Până la urmă vietățile agitate și sperioase erau capturate. Ei bine, Pache făcea minuni cu aceste locatare ale ogrăzii. Una câte una, erau așezate cu picioarele în sus, capul lipit de țărână și ciocul spre cer. Palmele lui mângâiau penajul până când, pe nesimțite, pasărea era lăsată slobodă. Minune însă. Nu fugea, nu zbura, nu dădea nici un semn de neliniște. Găinile toate, rânduite una lângă alta, stăteau cuminți, în țărână, cu ghearele în sus, spre consternarea noastră. În tot acest timp Pache se amuza. Uneori râdea hohotit, nu atât de găini, cât de noi, la fel de proști în mintea hipnotizatorului și la fel de neajutorați ca și păsăretul care ouă.
Nu știu de ce, dar comportamentul acestui biet premier desemnat pare al unei găini hipnotizate de vărarul pilangiu Pache în copilăria mea. Liber fiind ca o sălbăticiune care poate fugi în pădure, el se mișcă asemeni urșilor de la grădina zoologică, obligați la geometria zgârcită a cuștii.
Am întrebat deunăzi, în pauza unei emisiuni televizate, un partener de dialog polemic de la PD-L ce i-a făcut, ce i-a promis domnul Băsescu, pe care-l apăra dincolo de limita logicii. Păreți, i-am zis, un om în toată firea. Aveți, presupun, nevastă, copii, agoniseală până la vârsta asta (era cam de vârsta mea, care nu mai e jună). Cum puteți susține aberații, lucruri în care evident nu credeți, cum vă puteți expune până la urmă ridicolului, fiindcă nu toți cei care se uită la noi sunt proști? Am crezut că va clipi șiret și, nevăzut de camerele de luat imagini, îmi va face un semn că asta e, mâncăm și noi o pâine, Băsescu e cozonacul nostru. Fără el murim de inaniție. Nici vorbă. Asemenea ceasului învârtit cu cheița din spate, slujbașul propagandistic al președintelui a turuit în același registru, de parcă nu eram doar noi doi, ci o lume întreagă care trebuia convinsă și prostită îl asculta. La sfârșitul emisiunii am coborât împreună treptele acelei redacții, iar el a continuat să peroreze în același ritm, egal și obositor, despre Băsescu, lumina cerească a acestor vremuri tulburi. Am virat discret de lângă el, fără să vadă că am plecat și, de la distanță, întorcând capul, l-am văzut în același loc, vorbind singur, hipnotizat de credința că nici nu poate și nici nu are voie să fugă, asemeni găinilor lui Pache.
