Să recunoaștem că puțini dintre noi posedă genunchi speciali, din ăia care nu tremură la intrarea în avion. Desigur, există metode variate de a minți această frică teribilă de zbor, transformată deseori în groază.
Cei mai mulți adoptă minciuna cu alcool, Bachus dovedindu-se un pilot al aerului destul de priceput, care te anesteziază și te transportă apoi fără mare stres, prețul plătit fiind o mahmureală de povestit nepoților.
Alții, destul de naivi, aleg să spună rugăciuni în gând și să-și facă semnul crucii, ignorând că acestă metodă nu i-a ajutat nici pe pasagerii de pe vasul „Titanic”, nici pe condamnații aflați în anticamerele gazării din lagărele naziste, nici pe ofițerii polonezi executați în pădurea Katyn.
O a treia catgorie își ascunde teama în spatele glumelor negre, de genul: „Oare dacă ne prăbușim, ne returnează costul biletelor de călătorie?” Râdem și ne ține de frică.
Nu trebuie uitați nici radicalii, care nu s-ar sui în avion orice le-ai face. Ăștia fac atac dacă nu simt asfalt sub roata mașinii, la fel cum strămoșii lor voiau să simtă în permanență colbul satului sub talpa opincii. E inutil să-i convingi: poți să-i ameninți, să-i șantajezi, să-i implori în genunchi sau să le promiți recompense uriașe, ei o țin numai pe-a lor. Preferă să se suie în automobil, chiar dacă până la destinație călătoria durează trei zile și de trei ori mai mulți bani, în loc de cele două ore și prețul oarecum civilizat, garantate de transportul cu aeronava.
Eu fac parte din minoritatea care se suie în avion citând chestia aia cu „din zei de-am fi scoborâtori, c-o moarte toți suntem datori”. Sună mioritic, dar dacă scrie prin catastifele universului că se apropie deadline-ul, atunci mare lucru nu-i de făcut.
Într-un cuvânt, tuturor ne tremură genunchii și inima în avion. Cu toate astea, nu înțeleg aplauzele pasagerilor, din momentul când namila de oțel aterizează întreagă. Desigur, e absolut de înțeles să respiri ușurat, dar aplauzele respective mi se par o ofensă grosolană adusă tuturor celor care n-au apucat să ajungă vii la destinație. Ele par a spune: „Ce bine că suntem noi în viață! Cât despre cei care-au crăpat, mai dă-i undeva!”
Urât !
