Săptămâna asta am trecut în revistă o parte dintre titlurile de presă care atrag atenția asupra celui mai dinamic domeniu economic al prezentului: afacerile imobiliare și construcțiile. Iată cam ce am reținut: “Investițiile în birouri și depozite se amortizează cel mai rapid” – Adevărul, “Primul mall din Bacău, 20 de milioane de euro” – HotNews, “Încă 300 de vile în Tunari” – Ziarul Financiar, “America House, o afacere de 80 de milioane de euro” – tot Ziarul Financiar. Și acestea sunt doar câteva din multitudinea de relatări, știri și articole care ne semnalează ce efervescență însoțește dezvoltarea imobiliară din România. Afacerea mileniului!
Cu toate acestea, deși în România se construiește pe rupte, România continuă să arate prost. Nu spun că de sus, din avion, România este în continuare o țară cenușie, din care se remarcă doar mormanele de gunoaie de pe câmpuri, miile de PET-uri de pe suprafețele lacurilor sau rugina acoperișurilor de la sate și orașe. Spun că, din păcate, și de aici, “de jos”, România este în continuare o țară a haosului. Deși piața construcțiilor este un real potențial de dezvoltare, modul în care se face această dezvoltare arată că ne manifestăm ca nație subdezvoltată, care trăiește din împreunarea nefericită a chirpiciului cu marmura de Rușchița.
Se face în continuare confuzia între termenul care vine din trecut, de sistematizare urbană, și cel care se adresează viitorului – urbanism. Profesioniștii din construcții reclamă autorităților că facem lucrurile anapoda: de exemplu, ungurii vin spre noi cu autostrada, iar noi o ducem în altă parte!
Din păcate, tot profesioniștii din construcții sunt de acord că nu avem tradiție în urbanism. Dacă Vodă vroia să facă 47 de mănăstiri, le făcea acolo unde se trăgea cu arcul și cădea săgeata La fel s-au ridicat fabricile de zahăr, de exemplu, pentru că “doar conducătorul știe ce trebuie poporului”. Încă n-am scăpat de cultul primului-secretar sau de dispoziția de la centru de a trânti de urgență 400 de săli de sport, una aproape căzând peste casa memorială a lui Blaga de la Lancrăm. Acum avem un amestec “dureros” de habitat și activitate comercială. Iar azi încă nu ne acomodăm cu noțiunea de dezvoltare durabilă și reușim să scăpăm de cultul primului secretar. Toate ministerele sunt de lucrări publice, cu excepția Ministerului pentru Lucrările Publice: sănătatea face spitale, educația ridică școli, armata construiește unități militare, agricultura își face direcții agricole, fiscul amplasează centre administrative.
Și, chiar dacă construcțiile din România dau o pâine bună (și cam gri din perspectiva fiscului) câtorva zeci de mii de români și aduc în țară zeci de milioane de euro destinate proiectelor de dezvoltare urbană sau a infrastructurii, cineva trebuie totuși să ne dea răspunsul la întrebarea “cum facem să fim europeni?”
