Cum este el și cum păstrăm dialogul și comuniunea cu duhovnicul?

Viața duhovnicească a fiecărui creștin care viețuiește în lumea aceasta și care se pregătește pentru viața cea veșnică își are izvorul în Sfintele Taine. Chemarea noastră la viața de sfințenie se face atunci când omul participă la Sfințenia dumnezeiască, iar lucrul acesta se împlinește când persoana, ca mădular al trupului lui Hristos și ca părtaș al vieții veșnice, se împărtășește de harul lui Dumnezeu.
Ca tainele să rodească e ne-voie și de consimțământul omenesc, și de împreună-lucrarea cu harul divin și se realizează în chip tainic în inima omului și prin mijlocirea preotului care este „slujitor al lui Hristos și ico-nom al tainelor lui Dumnezeu“ (I Cor. 4, 1).
Taina Spovedaniei prin care mărturisim păcatele personale, când încercăm să refacem unitatea spirituală cu Biserica, unitate zdruncinată de păcat, se realizează în Biserică în fața părintelui duhovnic. Așadar, Taina Pocăinței este singura din cele șapte pe care le are Biserica în care există o întâlnire personală, un dialog intim între preot și credincios.
Prin fapta aceasta de pocăință, în care credinciosul se așază sub epitrahilul preotului și mărturisește păcatele sale, așteptând de la Dumnezeu iertare de păcate, omul are această ocazie de a vorbi, de a se descărca de povara păcatelor sufletești, de a spune ce are în el, de a fi ascultat cu răbdare, cu pricepere și cu multă încredere.
Nu este vorba de un ritual în preajma marilor sărbători sau în timpul postului, ci este un act responsabil, în care credinciosul aleargă la preotul duhovnic pentru eliberare de păcate și vindecare, ca la un doctor.
Și dacă un doctor foarte bun se găsește mai greu, iar aceștia sunt mai rari, la fel și un duhovnic bun se găsește mai greu și descoperirea lui se face prin lucrarea Duhului Sfânt, nu este o simplă întâmplare. Este și o alegere pentru că îl căutăm, dar și un dar pe care ni-l dăruiește Dumnezeu la neliniștea noastră, la căutarea noastră.
Când avem un duhovnic bun trebuie să-l păstrăm
Atunci când avem un duhovnic bun trebuie să-l păstrăm, pentru că el este ca un părinte, ca un doctor, ca un prieten; nu putem renunța la el oricând și oricum. Și dacă pentru creștinii practicanți există această cunoaștere că mântuirea se dobândește cu mare seriozitate, încredințând lui Dumnezeu sufletul lor prin preotul duhovnic, ne punem întrebarea:
Ce se întâmplă cu cei care nu au duhovnic? sau cu cei care se amăgesc că au părinte duhovnic?
Cei mai mulți creștini care sunt botezați în numele Sfintei Treimi nu au duhovnic, chiar dacă ei cred în Dumnezeu sau sunt oameni buni și au o legătură din când în când cu Biserica.
Cei care se spovedesc foarte rar sau o dată pe an, de Paști, putem zice că nu au duhovnic, atâta timp cât nu există o legătură duhovnicească, o cunoaștere, un urcuș, o stare de cunoaștere a păcatelor și o luptă pentru a scăpa de ele.
Părinte duhovnic este acela care îl cunoaște pe fiul său duhovnicesc, care se orientează, care întreabă, care știe ce este în sufletul lui, care urmărește o vindecare a unei răni sufletești, care se străduiește să găsească o soluție sau un leac ce aduce vindecare, care ține legătura cu fiul duhovnicesc și încearcă să-l trateze pe cel care vine la el ca pe sine, ca pe propriii lui copii.
Când problema ta devine problema lui, când bucuria ta devine bucuria lui. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. „Preotul trebuie să devină un prieten în care omul să aibă încredere pentru a se dezvălui așa cum nu o poate face cu nimeni altcineva. El trebuie să-l asculte pe credincios, să spună: «Și eu». La Mănăstirea Sihăstria, în Moldova, se află călugărul Paisie, care are 84 de ani. Se spune că lacrimile sale se amestecă cu ale celui ce se mărturisește; el plânge păcatele celuilalt ca pe ale sale proprii… Oamenii pot să-și mărturisească păcatele dacă simt o prietenie, o iubire, o compasiune. Preotul nu este numai judecător, ci și medic. Ca preot trebuie să ajut, trebuie să vindec – medic și prieten, vindecând prin prietenie și prin sfaturi dătătoare de viață“. (Pr. Dumitru Stăniloae)
„Spovedania fără primirea Sfintei Euharistii este posibilă, dar invers, adică Sfânta Euharistie fără Taina Spovedaniei, nu se poate“
Pentru asemenea duhovnici trebuie să te rogi la Dumnezeu, nu numai să-l primești, nu numai să-l păstrezi, ci să le dăruiască Dumnezeu lungime de zile, ca să călăuzească pe mulți, ca să liniștească pe mulți.
Cei care se spovedesc „fugar“ în Săptămâna Mare, când preotul este foarte ocupat și nu are timp suficient pentru o spovedanie liniștită, din cauza presiunii exercitate de cei care așteaptă la rând și care grăbesc desfășurarea acestei taine, reduc întrega mărturisire la 1-2 minute, sunt liniștiți că s-au spovedit, după «rânduială», au scăpat de o grijă.
Putem zice că aceștia nu au duhovnic, pentru că ei de fapt urmăresc să împlinească un obicei în pragul marilor sărbători sau la sfârșitul postului. „Este un adevărat sacrilegiu administrarea Tainei Spovedaniei sub această presiune a timpului și sub privirile zecilor sau sutelor de credincioși care așteaptă nerăbdători și grăbiți să le vină timpul și rândul la spovedit, dar când de fapt nu poți să știi sau să afli aproape nimic despre starea lor sufletească. Atât ei, cât și preotul sunt grăbiți și de aceea numai Spovedanie nu se poate numi“ (Pr. prof. dr. Nicolae Necula, „Tradiție și înnoire în slujirea liturgică“, vol. 3, p. 204).
Dacă mărturisirea aceasta nu este roditoare, dacă nici pe preot nu-l cunoaștem, ci am ajuns dintr-o întâmplare la el sau am găsit în drumul nostru biserica deschisă, atunci putem vorbi despre un părinte duhovnic? Nu, este doar un părinte la care apelăm pentru nevoile noastre sufletești. Este adevărat că dorim să ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos spre iertarea păcatelor, dar nu putem să ne apropiem oricum. Dacă preotul cunoaște bine problemele credincioșilor din parohia sa, iar fiii duhovnicești știu cum și când să se apropie de Sfânta Împărtășanie, este posibilă această „păstorire“ în orașele cu mulți enoriași și puțini preoți?
Ei, credincioșii, vin cu sutele să primească Sfânta Împărtășanie măcar la sfârșit, problema care se pune este dacă preotul duhovnic cunoaște măcar o mică parte dintre ei. Este jenant și trist să-l întrebi pe „fiul duhovnicesc“: cum te cheamă? Sau în calitate de „fiu duhovnicesc“ să-l întrebi pe preot: cum vă numiți? Este ca și cum ți-ai întreba copilul: tu cine ești? Sau părintele: cum te cheamă? Dacă totuși credincioșii nu au duhovnic și apelează din când în când la un preot ca să se împărtășească, atunci ei trebuie să fie îndemnați să se apropie, pe cât le stă cu putință, pregătiți de Sfânta Împărtășanie și că în această pregătire se află și Spovedania.
„Spovedania fără primirea Sfintei Euharistii este posibilă, dar invers, adică Sfânta Euharistie fără Taina Spovedaniei, nu se poate“ (Pr. prof. Nicolae Necula, Tradiție și înnoire…, p. 201).
Dacă mulți oameni cred că nu-și pot găsi un duhovnic bun sau un „preot cu har“ este pentru că îl vor pe acest slujitor al lui Dumnezeu într-un anumit fel, după măsura lor. Alteori au exigențe înalte, căutând un sfânt în viață. Consecințele cele mai frecvente constau în amânarea la nesfârșit a Spovedaniei.
Orice preot care a primit hirotesia în duhovnic poate „să lege și să dezlege“, dar credinciosul care aleargă la preot trebuie să aibă credința că încredințându-i-se lui, se încredințează lui Dumnezeu, Care iartă și vindecă, și nu omului neputincios și mărginit, care poartă harul preoției.
Acești credincioși care își rezolvă singuri problemele duhovnicești merg la preot, dar nu au părinte duhovnic, nu înțeleg adevărata natură a paternității duhovnicești. Această afirmație este valabilă și pentru preoții care se consideră părinți duhovnici, dar nu sunt, căci „cel ce nu s-a născut (în Duh) nu este capabil să nască fii duhovnicești“ (Sf. Simeon Noul Teolog).
(Sursa: Ziarul Lumina)