Cum era serbată Intrarea Domnului în Ierusalim, în urmă cu 1500 de ani

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor este una dintre cele 12 sărbători împărătești din cursul anului bisericesc. De origine ierusalimică, menționată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creștină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică ne pregătește pentru bucuria pe care o aduce biruința lui Hristos asupra morții din duminica următoare, cea a Învierii.
Sărbătoarea Floriilor amintește de momentul intrării triumfale a Mântuitorului Hristos în Ierusalim, care a avut loc cu puține zile înainte de Patima Sa.
Cu toate că nu există mențiuni în acest sens, cu siguranță evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim a fost prăznuit din zorii Bisericii creștine. La început, Duminica Stâlpărilor a fost ținută numai de comunitatea creștină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută și de alte Biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în „Constituțiile Apostolice“ – document elaborat spre sfârșitul secolului al IV-lea. Este menționată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), de Sfântul Epifanie de Salamina (†403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum și de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.
Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria și în Asia Mică. În secolul al V-lea se celebra deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul și curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulțimea credincioșilor purta atât ramuri de finic, cât și de măslin și de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfășura pe străzile orașului, credincioșii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuși împăratul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat și de curțile domnești din Țările Române.
În timpul secolelor al VI-lea – al VII-lea, sărbătoarea se răspândește și în Occident, fiind menționată de Isidor de Sevilia (†636). Tot în această perioadă, se introduce și binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioși la biserică, iar procesiunea se mută dimineața.
„Semnele biruinței purtând…“
La Intrarea în Ierusalim, Hristos a fost întâmpinat de mulțime de bărbați, femei și copii, care purtau în mâini ramuri verzi de finic și își manifestau bucuria, strigând: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“
Din timpuri străvechi, ramurile de finic erau considerate simbol al biruinței. Romanii, de pildă, obișnuiau să-și întâmpine câștigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu ramuri de finic.
La Intrarea în Ierusalim acestea capătă o semnificație mult mai bogată: arată mai dinainte biruința lui Hristos asupra morții. Cu același înțeles sunt menționate în cartea Apocalipsei: „După acestea, m-am uitat și iată mulțime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul și semințiile și popoarele și limbile, stând înaintea tronului și înaintea Mielului, îmbrăcați în veșminte albe și având în mână ramuri de finic“. Pentru acest motiv, în iconografie, martirii sunt reprezentați, de multe ori, ținând în mâini ramuri de finic.
Deși în Noul Testament se spune că Mântuitorul Hristos a fost întâmpinat cu finic, de-a lungul vremii și în funcție și de clima țării respective s-au folosit și alte ramuri (măslin, mirt, liliac). În țara noastră este obiceiul să se aducă la biserică și să se binecuvânteze ramuri de salcie.
Sărbătoarea Floriilor în veacul al VI-lea, la Ierusalim
Prima descriere a sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim o datorăm pelerinei apusene Egeria (Silvia sau Etheria) care, spre sfârșitul secolului IV, vizitând Locurile Sfinte ne-a lăsat însemnările ei de călătorie. Jurnalul Egeriei reprezintă pentru noi un document de mare valoare, întrucât ne ajută să reconstituim epoca respectivă.
Duminica Stâlpărilor
„A doua zi, adică duminica cu care se intră în Săptămâna Paștilor, numită aici «săptămâna mare», după ce s-au săvârșit, de la cântatul cocoșilor și până dimineața, cele ce se fac, ca de obicei, în biserica Învierii și la cea a Crucii, duminica dimineața deci se merge, ca de obicei, în biserica mare, care se numește «Martyrion». Se numește Martyrion pentru că este pe Golgota, și anume în spatele Crucii, acolo unde Domnul a îndurat Patimile, și de acolo (numele) de Martyrion.
După ce s-au săvârșit toate, potrivit rânduielii, în biserica mare, înainte de a se sfârși slujba, arhidiaconul înalță glasul și zice mai întâi: «Toată săptămâna aceasta, adică de mâine înainte, la ceasul al nouălea, să ne întâlnim toți la Martyrion, adică în biserica cea mare!». Apoi din nou înalță glasul și zice: «Azi, la ceasul al șaptelea din zi, să fim gata în Eleona».
După ce s-a terminat slujba în biserica mare, adică în Martyrion, episcopul este condus în cântări la biserica Învierii și acolo fiind săvârșite cele ce sunt rânduite a se face duminica în biserica Învierii după ieșirea din Martyrion, fiecare întorcându-se acasă, se grăbește să mănânce, pentru ca la începutul ceasului al șaptelea din zi toți să fie în biserica Eleona, adică pe Muntele Măslinilor, unde este grota în care învăța Domnul“.
Procesiunea din Duminica Floriilor
„Prin urmare, la ceasul al șaptelea, tot poporul urcă în Muntele Măslinilor și anume la biserica Eleona și vine și episcopul. Se intonează imne și antifoane potrivite cu ziua și locul și se fac, de asemenea, lecturi. Și când se apropie ceasul al nouălea din zi, se urcă în cântări la biserica «Imbomon», adică în locul de unde Domnul S-a înălțat la ceruri și acolo se stă; căci tot poporul, totdeauna când episcopul e prezent, e poftit să șadă, în picioare rămânând continuu numai diaconii. Se intonează și aici imne și antifoane potrivite cu locul și ziua; se fac, de asemenea, citiri alternate cu rugăciuni.
Când se apropie ceasul al unsprezecelea se citește locul din Evanghelie unde copiii cu ramuri și stâlpări de finic au întâmpinat pe Domnul, zicând: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului». Și îndată se ridică episcopul și tot poporul și atunci se merge din vârful muntelui numai pe picioare. Căci tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne și antifoane și răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!».
Și toți copiii câți sunt prin acele locuri, până chiar și cei care nu pot merge singuri pe picioare și care – mici fiind – îi poartă părinții așezați pe grumazul lor, purtând toți, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alții de măslini, și așa este însoțit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul.
Din vârful muntelui și până în oraș și de acolo până la biserica Învierii, prin tot orașul, merg absolut toți pe jos; dar și doamnele și bărbații de vază, câți sunt, conduc pe episcop, intonând refrenul: «Bine este cuvântat…»; și așa, încet-încet, ca să nu obosească poporul, abia pe seară se ajunge la biserica Învierii. Ajunși aici, deși târziu, se face totuși Vecernia, apoi din nou rugăciunea la locul Crucii, după care se slobozește poporul.“ (Egeria, Însemnări de călătorie)
(Sursa: Ziarul Lumina)