Aflându-mă zilele trecute într-o stațiune montană, am avut ocazia să parcurg drumul de întoarcere în autoturismul unui român putred de bogat. M-am lipit de el, cum se spune, fericit că ajung acasă repede și gratis.
Cât au durat kilometrii până-n locul meu de baștină, bogătanul a vorbit continuu la telefonul lipit cu mâna de ureche. A melițat cu subordonați, cu parteneri și partenere, împărțindu-le sarcini, insuflându-le inițiative, făcându-le curte. A melițat, fără să scadă viteza sub 150 la oră; a melițat, în timp ce cu mâna liberă executa viraje și depășiri.
Inima îmi tremura ca o vrăbiuță, de groaza unui accident, și-o simțeam ba în gât, ba în tocul pantofului. Filmul leșinat al vieții mi se derula pe ecranul minții, cum se întâmplă când momentul final e pe-aproape. „Fie ce-o fi!”, m-am îmbărbătat, ascunzându-mi resemnarea în lectura unei gazete. Dacă mi-e scris să apar seara la buletinul de știri, n-am cum mă opune. Adio, lume crudă!
Cu degete tremurătoare, am apucat gazeta, în tentativa de-a uita unde mă aflam. Știrile îmi alergau sub ochi, iuți ca bornele de kilometraj, când vocea miliardarului a tunat:
– Are dreptate Tăriceanu, ’tu-le muma lor de democrați! Îmi place de Călin, că se dă cu motocicleta și are lipici la viteză.
În acel moment, a stat de tot inima-n mine, constatând că șoferului iresponsabil nu-i ajungeau viteza de rachetă, înfrățită cu sporovăiala telefonică. Pe deasupra, mai trăgea cu ochiul la gazeta din brațele mele, furând esența știrilor, pentru a le diseca apoi cu mine, într-un editorial ținut la două guri.
Unele știri, nu puține, aveau culoarea care-i place popii, glăsuind despre accidente auto coborâte în bernă. Dar aceste știri erau ignorate complet de miliardarul meu. Oamenii de greutatea lui sunt exonerați, se pare, de la accidentele rutiere. Alea-s only pentru fraieri. Imposibil ca ei să pățească vreodată așa ceva.
