Cum educăm copiii ca să fie ascultători (II)

În unele familii, Dumnezeu este ultimul Căruia I se acordă atenție. Despre El nu se vorbește decât dacă se discută un pasaj din vreo carte în care străbate lipsa credinței în Dumnezeu și negarea adevărurilor de credință. Credința într-un Dumnezeu viu, întrupat, este transformată în aceste cărți într-o poveste pe care o pot crede numai babele. Că există obligații față de Dumnezeu, nici nu le trece unora prin cap. Cine își respectă aceste obligații provoacă cel puțin uimire în societate. Toate acestea le văd și le aud copiii. Ce concluzie vor trage ei de aici?
Totul este foarte simplu: dacă tatăl meu nu Îl cinstește pe Dumnezeu și nu Îl ascultă, îmi este și mie permis să nu îmi cinstesc și să nu îmi ascult părintele; dacă Dumnezeu și poruncile Sale sunt niște născociri, atunci și porunca a cincea este o născocire; prin urmare, părinții nu reprezintă nimic important. Recunoașteți că logica este de această dată de partea copiilor.
Dacă ținem seama de faptul că pentru mulți părinți autoritatea Bisericii și a clerului nu are nici cea mai mică importanță, este de înțeles că în familiile respective nu poate fi vorba de ascultare și supunere în educația copiilor.
„Ce îmi pasă de preot? Ce îmi pasă de scornelile lui? Parcă poți să crezi ceea ce spune el?“ – sunt vorbe pe care astăzi le aud adesea și copiii. Ei aud acasă asemenea vorbe, iar la școală și la biserică altele; copilul trebuie să-și asculte părinții și pe cei ce le țin locul. Acasă, autoritatea preotului este subminată adesea prin glume grosolane; iar preotul le repetă copiilor mereu: respectă pe tatăl tău și pe mama ta.
(www.cartiortodoxe.ro)