Cum e să călătorești cu Dumnezeu?

De două ori pe an, cu bucurie întâmpin un grup de pelerini din Mălini – Suceava, care participă cu o deosebită evlavie la hramul Mănăstirii Neamț ori la cel de la mijlocul lui Gustar al Văratecului. „Bine, bine”, veți spune, „ce vi se pare așa deosebit? Mii de alți credincioși fac același lucru, îndreptându-și pașii către vetustele noastre chinovii îmbrăcate în straie de sărbătoare”. Așa este, dar cei pe care voiesc a vi-i face cunoscuți prin acest articol sunt aparte. Împlinind o rânduială din bătrâni, ei bat cărări de munte neumblate sau numai de ei știute, parcurgând pe jos, de fiecare dată, o sută, poate și mai mult, de kilometri.
Înainte de praznicul Uspeniei, în drumul lor către Văratec, evlavioșii pelerini s-au abătut prin Poiana Liniștii și, după obișnuita rugăciune de binecuvântare din biserică, i-am proscalisit la un borș mănăstiresc în trapeza schitului. Din vorbă în vorbă, i-am provocat pe cei doi gospodari și „lideri” de grup, Gheorghe Stoica și Toader Ștefănoaia, să îmi povestească din experiențele lor duhovnicești emoționante. Sfătoși și cu privirea licărind de o tainică lumină, unul dintre ei îmi zise: „Părinte, acum am venit puțini, dar înainte de Revoluție ne strângeam din satele comunei Mălini și câte 180, poate 200 de oameni și porneam pe jos peste culmea Râșcăi către Mănăstirea Neamț”. Într-adevăr, inimoșii pelerini nu erau decât vreo 20 la număr. Printre ei câțiva tineri, din care temerarii conducători, Toader și Gheorghe, îi vor alege pe cei care, la vremea cuvenită, vor prelua ștacheta, ducând mai departe rânduiala străbunilor. M-a uimit nu doar entuziasmul celor tineri, joviali și cu ținută atletică, arătând neobosiți de calea lungă parcursă până la Vovidenia. Am rămas impresionat îndeosebi de cei în etate: surprinzător, păreau și ei tineri, ce-i drept, „tineri” de vârstă… înaintată. Tinerețea lor era de fapt manifestarea plină de bucurie și voioșie a împlinirii lor duhovnicești.
După despărțire i-am condus cu privirea până sub sprânceana colnicului din apropiere, ce desparte Vovidenia de un alt schit al lavrei nemțene, către care se îndreptau temerarii pelerini din Mălinii Sucevei. Mi-am zis: „Ce frumoasă tradiție! Ce inimi pline de cutezanță!” Să te angajezi la un așa drum nu e la îndemâna oricui. Nădăjduiesc că răsplata le va fi pe măsură. Milostivul Părinte le va încununa osteneala, dragostea, frumoasa mărturisire a credinței, precum și fidelitatea față de o tradiție primită din străbuni.
Că veni vorba de călătorie, se naște întrebarea: „Este păcat, oare, să călătorești?” Nu cred, căci noțiunea de călătorie apare de când lumea. În Sfânta Scriptură găsim numeroase personaje aflate în călătorie sau trimise în călătorie de Însuși Dumnezeu. Bunăoară, Avraam lasă țara sa, Urul Caldeii, și pornește departe, către un tărâm pe care Dumnezeu i l-a promis, spre Canaan (Facere 12, 1-5). Însăși viața noastră reprezintă o călătorie, ne spune cartea sfântă: „Căci călători suntem noi înaintea Ta și pribegi, ca toți părinții noștri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ și nimic nu este statornic” (I Cronici 29, 15). Însuși Mântuitorul Hristos a călătorit: „… Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână” (Ioan 4, 6) ori „Iisus mergea prin cetăți și prin sate, învățând și călătorind spre Ierusalim” (Luca 13, 22). Și Apostolii Domnului au călătorit foarte mult. Toate aceste mărturii relevă fără tăgadă faptul că a călători este un lucru firesc pentru om, necesar, ba chiar plăcut. Sigur, însăși noțiunea de călătorie se poate înțelege în multiple moduri: călătoria ca inițiere, ca expediție, călătoria ca pelerinaj, ca descoperire a unor locuri noi, călătoria ca mod de viață, ca recreere, călătoria ca job sau hobby.
Cert este că inimoșii gospodari din Mălini nu călătoreau ca turiști, ci se aflau în pelerinaj, aidoma zecilor de mii de pelerini care, în această săptămână, se îndreaptă către capitala Moldovei, Iași, spre a se închina la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, sau precum cei care, la finele lui octombrie, vor lua calea Bucureștilor pentru a-l cinsti după cuviință pe Sfântul Dimitrie Basarabov.
Carevasăzică nu e totuna să fii turist ori pelerin: cel dintâi cercetează frumusețile ochiului, frumusețile culturale, în timp ce pelerinul nu se mulțumește numai cu ele. Lui nu-i este destul să-și bucure doar mintea, privirea, ci râvnește cu precădere să-și hrănească sufletul. El pleacă în călătorie ca să-și sporească credința, să-și intensifice rugăciunea, să-și disperseze îndoielile, urmărind în drumețiile sale, înaintea splendorilor naturale, arhitecturale și culturale, pe cele spirituale, dar și întărirea nădejdii de mântuire prin rugăciuni intense, prin conștientizarea păcatelor și prin lacrimi de pocăință pentru iertarea lor.
La fel, uneori pelerinul caută în călătoria lui duhovnicească locuri sfinte, sfinte moaște, sfinte icoane, care să-l întărească, să-i tămăduiască suferințele sau chiar, de ce nu?, să-l ajute la un examen, într-o afacere ori vreo altă cerință stringentă a vieții. Se observă cu ușurință discrepanța motivelor pentru care un turist și un pelerin vor să călătorească: pelerinul aspiră întotdeauna la Lumină, pe când, uneori, turistul își poate manifesta doar unele curiozități.
Am convingerea că noi toți, când pornim în pelerinaj aidoma celor de la Mălini, suntem însoțiți de Domnul pe cale, El devenindu-ne tovarăș de drum, ca odinioară celor doi ucenici, Luca și Cleopa. Și dacă e așa, atunci să ne dea Domnul tuturor să înceapă să ne ardă inima de dorul după Dumnezeu, precum acelora care călătoreau spre Emaus, alături de Hristos, Mântuitorul.
(Arhim. Mihail Daniliuc)