Să vezi și să nu crezi!

Cum e cu fericirea



Lunea trecută a fost Ziua Internațională a Fericirii. Din… nefericire, n-am știut, că aș fi arborat tricolorul. Cum o fi cu fericirea? Nicăieri nu defilează câini cu covrigi în coadă, pretutindeni cetățeanul este copleșit de angoase și ceea ce remarcam cu invidie când călătoream altădată în Occident, recte senzația de încredere, siguranță și veselă negrijă detectabilă pe mai toate chipurile, greu se mai întâlnește în ultima vreme. Apar în schimb semne certe ale sentimentului nesiguranței – și el, de altfel, cu deplină justificare existențială: Cioran vorbește despre „climatul isteric al nesiguranței”, în vreme ce J.A. Paulos avertizează că „nesiguranța e singura ta siguranță”. Dincolo de temeiurile filosofice cu aplicabilitate generală, fiecare comunitate își gestionează trăirile proprii sub semnul resemnării în fața clasamentului ONU ce ierarhizează statele lumii în funcție de indici reprezentând încrederea, negrija, mulțumirea – altfel spus, fericirea cifric cuantificată. România se situează undeva pe la mijlocul clasamentului (locul 71 din 157), dar astfel de cercetări, chiar dacă iau în calcul indici comensurabili (nivel de trai, sănătate, educație, jobul, sănătatea etc.), sunt ele însele purtătoare ale unui prea mare grad de nesiguranță pentru a fi luate în serios (se știe, cutare e fericit dacă înfulecă cinci mici, în vreme ce altuia nu-i ajung milioanele ascunse în Panama). Cert este că, zi de zi, nesiguranța câștigă teren; la noi, până și exuberanța tinereții începe să fie marcată de umbra îngrijorărilor, iar generația vârstnicilor încearcă tot mai mult sentimentul unei insecurități ce le risipește dreptul de a se bucura de ceea ce, de bine, de rău, încă mai au. La teama suverană, aceea a apropierii sfârșitului, se adaugă anxietățile datorate încordării internaționale, incertitudinea privind starea lor financiară viitoare, cât și starea unei țări în care nimic nu-i sigur, totu-i fluid și contestabil, nu se vede ceva temeinic prinzând cât de cât rădăcină, sistemul democratic european tradițional nu mai oferă certitudinea stabilității, finanțele fâlfâie, abuzurile nu contenesc și politicalele otrăvesc totu-n jur. Cineva spunea c-ar putea fi vorba și despre o premeditare: „Sentimentul de siguranță națională nu poate fi creat până nu introducem populației un sentiment de nesiguranță. Națională, desigur.” Paradox… scuzabil: prea multă siguranță strică: Eugen Ionescu susține că siguranța generează… plictiseală, iar Tenessee Williams merge mai departe: „siguranța este un fel de moarte”. Punctul pe i îl pune A. Keller: de fapt, „siguranța este o superstiție – nu există cu adevărat în natură!” Dar nesiguranța, da! Adică, avem antonimul, dar nu și termenul prim? Ca și în cazul binomului fericire-nefericire: primul substantiv n-ar fi decât o făcătură utopică, în vreme ce al doilea, deplin real, ne copleșește la modul cel mai propriu cu putință! Lăsând speculațiile, să consemnăm și opinia Zoei Dumitrescu-Bușulenga, care identifică și alte pricini în stare să afecteze „sărbătoarea propriilor noastre vise”: „Mă simt într-o mare nesiguranță pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit (…) Ceea ce se petrece pe planetă nu-ți dă senzația unei liniști iminente: ai zice că vine Antihristul, nu Mântuitorul!” Reamintesc definiția „siguranței” (DEX): „Sentiment de liniște și încredere pe care îl dă cuiva faptul de a se ști la adăpost de orice pericol”. Că nu vom avea niciodată un astfel de sentiment în proporție de 100% e una, că atât cât mai este îl simțim din ce în ce mai șubred și mai pirpiriu, e alta. Explicațiile le avem la îndemână: într-un fel privesc legile britanicii, care au coduri de pe la 1600, și altfel românii, „beneficari” ai unei legislații-varză, mereu răs-tocată și rafistolată. Într-un fel gândesc americanii, deprinși să vadă în alegeri zenitul democrației, și altfel noi, care ce votăm azi, contestăm mâine. Într-un fel este văzută în lumea liberă Constituția, legea legilor, și altfel, din păcate, se-ntâmplă pe Dâmbovița. Într-un fel își tratează, prin veac, francezii valorile spirituale impuse și consacrate, altfel noi, dispuși să revizuim tabla națională de valori ori de câte ori bat clopotele. Nemții își respectă cu strictețe conduita și cuvântul; la noi, alianțele țin de la prânz până la chindie, amicul de azi ți-e inamic mâine, iar vraiștea doctrinară mână parlamentarii din partid în partid ca frunza-n vânt. În Europa reală, cetățeanul se simte protejat, în România, mai degrabă tolerat; acolo ai drepturi, aici doar ți se îngăduie. „Pour la bonne bouche”: un studiu al Oficiului pentru Statistică din Marea Britanie a stabilit că „grupa cea mai fericită de vârstă este aceea a persoanelor care au între 65-79 de ani.” O fi, dar în nici un caz… la noi.
P.S.
Mizerabil meciul Naționalei! Ce să căutăm cu un astfel de fotbal pricăjit și răpănos la un Campionat Mondial?



Recomandări

Cockteil… cu amor, umor și poezie. Istorii ițcănene (1)