Cum e cu democrația

Cuvințelul „democrație” te lasă fără replică. Nu încap exceptări, nuanțări, darămite contestări: e cel mai rău sistem cu putință, dar altul mai bun nu există! Oamenii de spirit, deprinși să cultive paradoxul, sunt singurii care-și mai iau îngăduința să ciobească barem soclul faimosului monument politic, pornind chiar de la definiție. Iconoclastie? Nicicum. De la definire și până la transpunerea ei în practică, drumu-i lung, plin de cotituri și de… aporii. Definiția de dicționar („formă de guvernare în care puterea aparține poporului”), simplă, solidă și cu temei istoricește consolidat, n-are cum fi primejduită de formulările hazoase gen „democrația este ca sexul; dacă e bună, e foarte bună, dacă e doar așa și-așa, tot e bună”.
Se strecoară însă grăuntele îndoielii când apare evidența că-s posibile și evaluări mai ponderate, fie ele hâtre, oricum, mai puțin docte, seci și cu pretenție de exclusivitate. Autorul aforismului „Democrația e ca o barieră: javrele și jigodiile se târăsc pe sub ea, lupii și leii o sar” pare a ne face complice cu ochiul. Observația are, însă, acuitate, imaginea artistică sesizând mai apăsat consecințele fetișismului care încearcă să legitimeze democrația rău implementată – altfel zis, pseudodemocrația. Dar numai atunci? Mai toate principiile constitutive ale democrației, expuse profesoral, ex cathedra, își găsesc contraformulări într-un soi de folclor cu sclipiri inteligente, ce probează că de la vorbă la faptă calea-i de-o poștă. Oricum, merită cunoscute.
Să luăm pe rând înșirarea de principii, norme și criterii ce vin în urma definirii-standard. De pildă: „Decizia se ia în funcție de voința generală”. Da, spun amatorii de paradoxuri, numai că „democrația bagă poporul într-un joc controlat, în care poporul nu mai are controlul jocului.” N-o fi chiar așa? Sau: „Dacă votul democratic ne-ar aduce ceva folositor, atunci n-am mai fi lăsați să votăm.” De astă dată, exagerarea conștientă așază aforismul mai degrabă sub semnul satirei și umorului. Ca și „Votul democratic este alegerea între lac și puț.” Nu-i și cazul tristei formulări, mai puțin sclipitoare, dar mai aproape de adevăr, „Votul democratic nu garantează că vom fi mai bine guvernați decât merităm”. Și găsim destule confirmări în exercițiul democratic contemporan pentru a rămâne loc de îndoială!
Să mai notăm câteva astfel de cugetări hâtre, urmând să reflectăm dacă au sau nu dramul de îndreptățire: „Oricărui guvern îi e groază de democrație”. Sau „Democrația este calea de mijloc care nu duce nicăieri”. Dar și „Democrația e ca un șlagăr pe care toți îl cântă, dar căruia nimeni nu-i cunoaște textul”. Să ne întoarcem, atunci, la textul oficializat: „ca regim politic, democrația se bazează pe participarea directă sau prin reprezentanți ai poporului la viața politică”. Contestatarii au punctul lor de vedere: „Democrația este atunci când vaca are dreptul să aleagă pe cel care o va mulge”. Ori „Prin vot democratic va fi ales acela pe care bogații vor trebui să-l mituiască”, „Într-o democrație, puterea pleacă de la popor, dar rar se întoarce la acesta”. Credința potrivit căreia „Statul funcționează pe baza unui ansamblu de reguli și proceduri” este combătută invocându-se experiența veacului: „Democrația este mai degrabă o culegere de principii decât o formă de guvernare”. Este amendat, nu fără temei, și principiul „cetățeanul trebuie să aibă dreptul la conduită și opinie proprie”. Așa-i, numai că practica arată cam altfel: „Democrația este încrederea nefondată în înțelepciunea colectivă a prostiei individuale”. Alt principiu director: „Democrația garantează dreptul de a-ți alege conducătorii”. Replica: „Democrația este atunci când turma oilor îl conduce pe măgar”. Se spune, în tratatele de drept, că democrația asigură „Strânsa interdependență între drepturi și egalitatea”. N-o fi chiar așa, fiindcă „Democrația nu înseamnă că eu sunt egal cu tine, ci că tu ești egal cu mine” – și această „zicere”, mai mult decât adevărată, sesizează o stare de fapt pe care, vinovați, o trecem mereu cu vederea. Așa stând lucrurile, începi să te întrebe ce-i, de fapt, democrația? Păi…
P.S.
Primesc o mustrare pe internet: „Ce titlu nefericit ați inventat, «Generalul armatei moarte»! Îl jigniți și pe Iordănescu, și Echipa Națională!” Trebuie, așadar, să „traduc”: „Generalul armatei moarte” este, de fapt, titlul unui foarte cunoscut roman al albanezului Ismail Kadare (1963). Doar l-am preluat, părându-mi-se potrivit pentru starea actuală a fotbalului românesc.