Cum e cu capitala?

Cea culturală, desigur. E… destul de ciudat! Au fost făcute publice, în sfârșit, argumentele cu care Comisia a triat candidaturile. Nu le luăm, deocamdată, în discuție; întâi de toate se impune surprinzătoarea constatare că, de fapt, competitorii (și mai ales publicul larg) n-au prea cunoscut (sau priceput) regulile jocului! În 2011, revista „Cronica veche” a publicat, în două numere, o anchetă cu prilejul căreia au fost invitați intelectuali români de marcă să se pronunțe în legătură cu șansele Iașiului de a deveni Capitală Culturală în 2021, evaluând „justețea sau injustețea idealurilor sale culturale”. Cu o singură excepție, și aceea întemeiată pe chestiuni extra-culturale (trama urbană, infrastructura ș.a.), toate personalitățile invitate n-au avut nici o îndoială că Iașiul este urbea cea mai îndreptățită să i se acorde râvnitul titlu. Asta fiindcă din totdeauna s-a crezut – și se mai crede – că rangul european de elită se acordă urbei cu cea mai evidentă capacitate de a produce cultură acum și totdeauna. Nu-i chiar așa!
Răspunzând la întrebările „Cronicii vechi”, George Banu observa că „există un factor afectiv la scara unei națiuni suscitat de anumite orașe”, Iașiul beneficiind confortabil de onorantul sentiment, întemeiat și izvorât dintr-o dimensiune cultural-spirituală recunoscută ca fiind de excepție. Ar fi și obositor și de-a dreptul redundant să înșirăm aici lista cu meritele instituțiilor, unele întâi născute în spațiul românesc, care au asigurat și asigură orașului un statut greu, dacă nu chiar imposibil de egalat la noi, și constant consolidat prin producția curentă a unor instituții de creație culturală cu prestigiu nu numai național. (Din acest unghi privite lucrurile, argumentul edililor din Baia Mare precum că acolo a pus cândva în scenă o piesă Liviu Ciulei pare înduioșător de ingenuu prin comparație cu realitatea spectacologică ieșeană de la 1846 și până azi).
A funcționat însă, și continuă să funcționeze, prejudecata precum că Europa atribuie titlul orașului cu cea mai evidentă îndreptățire culturală atestată în triada trecut-prezent-viitor. Iar nu-i așa! După cum rezultă din precizările justificative ale Comisiei, este vorba, în esență, despre un concurs de proiecte. Nu ceea ce a fost și nici ce este nu contează prea mult, important devine ce va fi. Chiar a deranjat faptul că unele proiecte ieșene sunt deja demarate, probabil apreciindu-se că se vor slei până în 2021, cu mai mare credibilitate creditându-se viitoarele intenții băimărene. Adică, mai mult cântărește vorba decât fapta! Prea puțina cunoaștere a regulilor jocului a determinat, în ultimii ani, și proliferarea constelațiilor de simpozioane costisitoare, colocvii mai mult sau mai puțin internaționale, festivaluri peste festivaluri, investite naiv cu prea multă relevanță în consolidarea prestigiului cultural al orașelor candidate, și, mai ales, cu statut de argumente într-o competiție în care, de fapt, primează mai mult proiecția culturală virtuală decât elocvența realului atestat. Iar faptul că regulile jocului au fost vag cunoscute îl exprimă și gesturile unor edili: de pildă, în numele multiculturalității, primarul Falcă s-a angajat să primească la Arad… un număr consistent de emigranți afro-asiatici!
Interesant este, că deși Comisia a pretins exactitate și certitudine în toate compartimentele proiectului ieșean (reproșând, între altele, că partenerii de la Chișinău și Cernăuți și-au ratificat participarea prin semnătură și ștampilă, dar nu s-au prezentat fizic în fața Juriului, precum părțile la Tribunal), explicațiile respingerii Iașiului, oricum regretabilă, abundă în aproximații de genul „avem impresia”, „Comisia nu a fost convinsă”, „ni s-a părut că”. După cum semnificativ este și faptul că Raportul acordă cel mai mare spațiu justificării eliminării Iașiului încă de la preselecție – ceea ce ar fi derutat mai puțin de nu s-ar face imediat comparația Iași (respins) – Baia Mare (admis), astfel aducându-se decizia într-o zonă a posibilei suspiciuni (nimic de obiectat dacă titulatura competiției ar fi fost de genul „Proiecte culturale europene” ori „Capitala culturală virtuală europeană”).
Cu siguranță, proiectul ieșean putea fi „ranforsat” mai ales în două direcții: prima, prin amplificarea tratării unui eveniment istoric de răsunet și, din nefericire, prin proporții, propriu numai Iașiului: în 2021 se vor împlini și comemora 80 de ani de la Pogromul din iunie 1941. A doua: valorificarea mai apăsată a oportunității frontaliere și a relației consolidate Iași-Chișnău (dar și Iași-Cernăuți), aici aflându-se un generos teren al construcției cultural-spirituale de sensibil interes european, aptă să ajungă la dimensiunile și amplitudinea istoricește meritată. Poate utilă ar fi fost deslușirea din vreme a regulilor și, de ce nu, punerea lor în discuție publică, spre a se evita impresia, iertată fie-ne comparația, că ai fost invitat la un meci de fotbal, iar pe teren se joacă altceva. Să zicem, rugby.