A venit și raportul mult așteptat al Comisiei Europene. Așa cum se întâmplă de fiecare dată, raportul a adus ceva claritate morală într-un spațiu public dominat maniacal de partizanat și teorii conspiraționiste. Avem deci șansa să discutăm pe cazuri concrete și responsabilități clar atribuite. Iar raportul face ceva ordine, acesta fiind cel mai important merit al său. Reiese limpede de acolo cine blochează anchetele în justiție și cine se luptă să împingă lucrurile înainte.
Exista pericolul unei evaluări globale a României. Din care am fi ieșit prost la modul nediferențiat. E limpede că România ca stat și-a încălcat majoritatea promisiunilor pe care le-a asumat când a fost acceptată în UE. Dar România nu este o entitate unitară. DNA a venit cu dosare și cu rechizitorii credibile. O parte dintre acestea sunt blocate de Parlament într-o manieră năucitoare pentru un stat în care se presupune că suntem toți egali în fața legii. Nu îi poți băga pe toți în aceeași oală, ar fi și nedrept și ineficient. Comisia susține DNA și cere explicit stabilitatea instituției, o formă diplomatică de a solicita păstrarea echipei Morar.
Cum spuneam într-un articol precedent, aceasta este cea mai importantă bătălie a verii. Deja capul lui Morar este cerut insistent de parlamentari, aproape nervoși că ministrul Justiției actual arată ceva moderație, spre deosebire de tristul său predecesor, care a schimbat un procuror și abia apoi a cerut un raport de activitate al respectivului magistrat. În disperare de cauză, Comisia investește acum speranță în persoane care s-au dovedit credibile, iar schimbarea lui Morar ar însemna că Parlamentul nu doar că nu își asumă responsabilitatea pentru proasta sa performanță, dar mai și face un gest obscen în direcția Bruxelles-ului.
Într-o variantă intermediară a raportului, apărută în presă, se vorbea chiar de posibilitatea amânării aderării României la spațiul Schengen si la moneda euro dacă blocajele din justiție vor continua. Această formulare nu mai apare în raportul final, dar oricum ar trebui să ne dea de gândit. Faptul că se vehiculează în interiorul Comisiei măsuri extreme arată că oamenii de acolo s-au cam săturat de actuala situație. Presa internațională este aproape unanim critică față de Comisie pentru că nu a fost destul de dură cu România. Într-un fel, un eșec definitiv al anti-corupției din România ar fi văzut acolo și ca un eșec al Comisiei, care a investit bani și credibilitate în această poveste.
În acest context de prost augur, grupul PSD din Parlamentul European (a se citi Adrian Severin) a dat un comunicat de presă de un imens prost gust, cere nici mai mult nici mai puțin decât stoparea monitorizării României, critică dur Comisia și vine cu fraze elucubrante de genul: ”Nu se poate acorda mai multă încredere unor procurori numiți politic decât Parlamentului ales prin vot direct de poporul român. Nu Parlamentul este cel care politizează lupta împotriva corupției ci executivul, prin intermediul procurorilor numiți de guvern și ale căror acțiuni de hărțuială politică nu pot fi confirmate de nici o instanță independentă”.
Fraza conține mai multe minciuni decât cuvinte. Nu a invitat nimeni Parlamentul să se pronunțe în cazurile de corupție, nu e vorba de încredere electorală aici, ci de actul de justiție, Parlamentul s-a autoinvitat în procese și își apără corupții cu o ferocitate demnă de o cauză mai bună, iar cazurile nu ajung să fie confirmate de instanțe tocmai pentru că parlamentarii nu dau avizele necesare. Deci, tu pui bețe în roate și tot tu țipi că de ce nu se urnește căruța și spui Comisiei să-și găsească ceva mai bun de făcut.
Este modul nostru românesc de a da șuturi în gură exact instituției care a susținut aderarea României. Mulți spun că România nu merita, dar a fost acceptată din cauza stilului inerțial de luare a deciziilor, mai ales din Comisie. Ținem cu tot dinadinsul să dăm dreptate acestor critici.
