A fi „prieten al lui Dumnezeu” depășește cu mult puterea noastră de înțelegere. Dincolo de venerație, teamă sau ascultare, prietenia presupune o anumită familiaritate, o apropiere caldă și neapărat o reciprocitate. A-L considera pe Dumnezeu prieten pare, pentru mulți dintre noi, o îndrăzneală, probabil pe bună dreptate. Însă, Mântuitorul i-a numit „prieteni ai Săi” pe toți cei care, asemeni ucenicilor, Îi urmează poruncile. În același timp, Sfânta Scriptură ne vorbește despre câțiva oameni care au fost numiți în mod expres prieteni ai lui Dumnezeu. Iar unul dintre aceștia este Proorocul Moise. Pentru devotamentul său nemărginit față de Cuvântul lui Dumnezeu și, totodată, pentru dragostea sa nețărmurită pentru destinul poporului în mijlocul căruia s-a născut, Moise este paradigma perenă a mijlocitorului.
Proorocul Moise, numit „prietenul lui Dumnezeu”
Printre numeroasele opere dedicate de-a lungul timpului acestui mare prooroc se numără lucrarea Sfântului Grigorie de Nyssa – „Despre viața lui Moise”. În textul care urmează, autorul găsește o semnificație alegorică pentru fiecare etapă din activitatea profetului. Dintre toate, una pare să le covârșească pe toate celelalte: Proorocul Moise este un om numit „prietenul lui Dumnezeu”.
S-a născut atunci când nașterea unui evreu era socotită pentru egipteni în afara legii. Dar tiranul care pedepsea pe cel născut, după legea de atunci, s-a făcut mai bun decât legea nimicitoare, încât pruncul a fost izbăvit mai întâi de cei ce l-au născut, iar după aceea, chiar de cei ce au stabilit legea. Și cei ce doreau să-i aducă moartea prin lege și-au arătat grija nu numai pentru viața lui, ci și pentru o viață bună, înzestrând pe tânăr cu toată învățătura. După acestea se ridică deasupra cinstirii oamenilor și mai presus de dregătoria împărătească, socotind mai puternică și mai împărătească decât straja și podoaba împărătească înfrumusețarea cu paza virtuții și cu podoaba ei.
„Moartea vie”
Apoi își face din liniște învățătoarea cunoștințelor înalte și așa își luminează înțelegerea cu lumina ce strălucea din rugul nestins. După aceea, se grăbește să împărtășească celor de un neam cu el bunătățile ce i s-au dăruit lui de Dumnezeu. Prin acestea a făcut o dovadă a îndoitei sale puteri: a celei apărătoare împotriva vrăjmașului, prin felurite chipuri și cu lovituri necontenite, iar a celei binefăcătoare, prin faptele față de cei de un neam. Trece apoi prin mare atâta popor cu piciorul, fără să-și pregătească o flotă de corăbii, ci conducându-i prin credință ca printr-o corabie plutitoare, preface pentru evrei adâncul în uscat și pentru egipteni, uscatul, în mare. A cântat apoi cântările de biruință, a fost călăuzit de stâlpul de foc, a fost luminat de focul ceresc și a pregătit masa din hrana trimisă lui de sus, a astâmpărat setea scoțând apă din piatră, a întins mâinile spre pierzania amaleciților, a urcat muntele, a ajuns în întuneric, a auzit trâmbița, s-a apropiat de firea dumnezeiască, s-a văzut înconjurat de cortul de sus, a împodobit preoția, a ridicat cortul, a îndreptat viața prin lege, a câștigat ultimele războaie, în chipul arătat, și la sfârșitul izbânzii sale a pedepsit desfrânarea, prin preoție.
(Ionuț BURSUC, sursa: www.ziarulumina.ro, Texte selectate din Sfântul Grigorie de Nyssa,
Despre viața lui Moise, în vol. 29, colecția PSB, EIBMBOR, București, 1982)
