Din pricina iubirii exagerate de sine, oamenii vorbesc mult și ascultă puțin. Ceea ce poate fi exprimat simplu, felin, mutând inteligent piesele de șah a zece-douăzeci de cuvinte, vorbitorul ține morțiș să-nșire elefantin, în chintale de fraze. Așa se face că, în locul unei conversații dinamice, ne alegem cu o sporovăială care tinde spre dimensiuni cosmice, lucru ușor de constatat în campaniile electorale sau în perioadele festive ale anului, cum este cea a Crăciunului, când ninge cu discursuri.
Mai tot muritorul trăiește cu impresia că poartă în desagii tărtăcuței ceva ce trebuie neapărat să apuce calea, iluminată public, a laringelui. Este incomensurabil potențialul uman de trăncăneală. Pământul șade pe un depozit de trăncăneală, din cauza căruia oricând poate sări în aer, la cea mai mică scânteie.
„Ascultați-mă pe mine!”, „Părerea mea este că…”, „Stimați alegători…”, „Dragi locuitori ai Sucevei…” Sunt doar patru formule, care anunță că urmează kilometri de vorbărie, convertită în ore de plictiseală și de căscat pe dinăuntru, că pe dinafară e nepoliticos. Fiecare ține s-o facă pe deșteptul, deși abia ascultarea – modesta, sfioasa, atenta ascultare – presupune, în egală măsură, inteligență și generozitate. Căci, la urma urmei, guralivii nu sunt decât niște lacomi și niște zgârciobani, care vor să confiște toată atenția.
În nuvela „Arab sărman și ars de dor”, scrisă de William Saroyan, doi imigranți în America – unul arab, celălalt armean – se întâlnesc la o cafea, pentru a tăcea, ore în șir, unul în fața celuilalt. Se privesc în ochi, mai sorb din ceașcă, oftează în răstimpuri fumul țigării și tac. Tac în toate felurile posibile. Tac pe rând, tac cot la cot, tac pe stânga, tac pe dreapta, tac pentru întreaga lume. În final, oftează cât pentru două popoare de emigranți și pleacă, fiecare în drumul lui, osteniți de conversație. Da, conversație, căci de vorbit și-au vorbit continuu, numai că au făcut-o fără cuvinte. „Atunci, la ce sunt bune cuvintele?” întreabă un copilandru. „Prea bune nu sunt ele niciodată. Cel mai adesea, sunt bune ca să ascunzi ce-ai vrea să spui cu adevărat”, îl dumirește un adult.
La fel și grecul Zorba, minunatul personaj din cunoscuta carte a lui Nikos Kazantzakis, care se scuza, în fața cuiva, că nu reușea să așeze în cuvinte o pățanie de-a sa mai veche:
– Nu-mi cere să ți-o spun, nu pot… Îți promit c-o să ți-o dansez cândva.
Să folosești dansul, în locul cuvintelor. Cum ar fi ca oamenii să-și danseze urările de Crăciun?
