Se împlinesc 35 de ani de la Revoluție (a fost în prima instanță), iar să numesc mișcările sociale care au acoperit toată țara „evenimentele din Decembrie” consider o jignire extremă la adresa memoriei celor uciși. Trecerea timpului cicatrizează parțial rănile dar, din păcate, dă ocazia celor nostalgici sau „excentrici în gândire” să se manifeste tot mai zgomotos. Și să ne explice binefacerile „socialismului biruitor” și fericirea care ar fi urmat dacă nu eram „victimele” dușmanilor interni și externi. Sunt crezuți nu doar de cei care au pierdut privilegiile la Revoluție, dar și de cei mai tineri care nu au „reușit în viață” cum și-au dorit. Este ridicol argumentul că au trăit prost până în 1990 (lipsă alimente, căldură, lumină etc.) pentru că tovarășul Ceaușescu a plătit datoriile externe. Dar cine le-a făcut, dragilor? Nu tot „geniul Carpaților”, în înțelepciunea sa, când voia o „societate socialistă multidezvoltată” (?!?) și a folosit acele împrumuturi în investiții neprofitabile? Peste acest „amănunt” aplaudacii Epocii de Aur (sper că nu va reveni cu AUR la guvernare) trec fără comentarii. Și ne spun că am fi avut o Românie ca „soarele sus pe cer”, cum o preconizau alți adepți ai dictaturii, legionarii.
Realitatea din ultimii ani ai comunismului, după ce am achitat „datoriile” (am și manifestat „fericirea” în stradă peste tot), era că România era izolată atât de națiunile din vest, cât și de cele din estul lui Gorbaciov, unde se încercau reforme și construirea „socialismului cu față umană”. Relațiile externe ale tovarășului se mențineau doar cu țările conduse de dictatori din Asia (Coreea de Nord), Orientul Mijlociu (Iran) sau Africa. Și viitorul dorit de „nomenclatura” lui Ceaușescu era un comunism stalinist după modelul coreean (și Casa Poporului este o copie a „realizărilor” tovarășului Kim), inclusiv instaurarea unei dinastii bolșevice (după Nicolae, Nicușor). Cam asta era societatea pe care eram obligați să o construim și în care lipsurile s-ar fi accentuat, nivelul de trai s-ar fi degradat, iar românii ar fi supraviețuit ca în perioadele negre ale istoriei, descurcându-se la limită. Și asta, la 45 de ani de la război! Am lucrat în comerț ca economist (nu am stat la cozi) și vedeam cum în fiecare an „repartițiile”, inclusiv de bunuri absolut necesare, erau tot mai mici, deși nu mai aveam „datorii”, tovarăși! Iar cartelele de alimente, specifice războiului, nu puteau fi anulate într-o perioadă de timp previzibilă, după toate analizele făcute și nepublicate (tovarășul cunoștea realitatea, dar își continua aberațiile economice, sociale, politice, diplomatice etc.). Cam așa se preconiza viitorul luminos.
Se pune întrebarea dacă este bine să intrăm în polemică cu nostalgicii agresivi care ar dori revenirea la o societate în care toți să „fim egali” („ei”, ca activiștii, mai egali decât ceilalți)? Și asta, în condițiile în care cei „virusați” de ideologia comunistă refuză toate contraargumentele și urmează „marșul proletar” (?!) netulburat de dileme sau îndoieli? Eu zic că merită dat periodic cu apă rece (nu cum făceau tovarășii la Aiud sau Sighet în anii ‘50) în fața celor prea înfierbântați de ideile utopice ale comunismului biruitor. Și, în condițiile în care dictatorii din Est (superbogați, de altfel) încurajează toate mișcările antisistem din țările democratice. Ce bine ar fi să putem organiza participarea nostalgicilor la campaniile de „muncă voluntar-obligatorie” din Cuba sau Coreea de Nord. Să construiască comunismul sub faldurile drapelului roșu măcar 2-3 ani (fără „pachete” de acasă) și să-și satisfacă astfel dorința fierbinte de revenire la PCR, ca partid unic, și la CAP-uri sau întreprinderi de stat. Ar fi apoi în cunoștință de cauză, iar argumentele ar avea suport practic. Dacă se vor manifesta în continuare nostalgiile, avem un argument solid în eliberarea de rețete medicale gratuite, chiar fără a trece pe la medic.
