Cum am întâlnit un sfânt pe stradă

Aș înțelege foarte bine reacția de dezaprobare a cititorului legată de titlu. Într-adevăr, cum își poate da seama cineva că s-a întâlnit cu un sfânt, chiar dacă l-a întâlnit? Oamenii au diverse moduri de a privi sfinții. Pe unii îi simt aproape de inimă, iar de alții poate nici nu au auzit și, dintr-odată, cineva spune că a întâlnit un sfânt pe stradă! Nu-i așa că e imposibil?!
Felul în care îi privesc oamenii pe sfinți nu le modifică acestora relația cu Dumnezeu. Sfințenia e o stare a omului frumos, care L-a găsit pe Dumnezeu. Știm chiar din calendar că sfinții L-au găsit pe Dumnezeu în cele mai diverse locuri, de la pustia călugărească până la corăbiile de pe mare sau spitalele din spatele frontului.
Numele de sfânt dat cuiva este pentru noi acum doar o urmare a înscrierii de către Sinodul Bisericii în calendar a unei persoane (canonizarea). Totuși, nimeni nu pretinde că această înscriere pune început stării de sfințenie a acelui om, ci doar o confirmă. Se confirmă ceea ce simt oamenii, evlavia, dragostea și dorul pe care aceștia i-l poartă sfântului. Da, și mai este o condiție foarte clară: nimeni nu este declarat sfânt în timpul vieții, pentru că în acest timp omul își poate pierde starea de apropiere față de Dumnezeu. Cu toate acestea, de aici nu deducem neapărat că oamenii sfinți nu pot fi întâlniți, atunci când au această stare, care îi și face sfinți, în locuri obișnuite, chiar și pe stradă.
Ceea ce am trăit eu astăzi (într-o zi de luni, să zicem) nu se poate reda exact, dar voi încerca să vă aduc aminte de o senzație, pentru că, sunt convins, ați trăit-o. Mergând de la o instituție la alta, în hățișul birocratic al dosarelor și, bineînțeles, supărat foarte tare pe faptul că trebuie să depun efort pentru o simplă viză, l-am întâlnit pe el, pe sfânt. Îl cunoșteam, deși nu-l văzusem de mulți ani. L-am zărit mai de departe, pentru că venea în direcția mea, pe același trotuar. Când am conștientizat cine este, toate problemele mele de atunci au dispărut. Nu a rămas decât el! Cu zâmbetul lui larg, ochii albaștri, veseli și felul rapid de a rosti cuvintele, m-a fermecat și mi-a redat pofta de viață. Mi-am dat seama că totul are un rost, ceea ce ar fi bine să conștientizeze orice creștin. Eu nu am înțeles aceasta decât după ce l-am întâlnit pe el, pe sfânt. Se întâmplă că este preot, chiar aproape de vârsta senectuții, cu barba albă, deși poate cam mică pentru gusturile unora. Văzându-l, simțeam că nu-mi mai trebuie altceva, simțeam că întâlnirea cu el a fost planificată. Am stat de vorbă foarte puțin. M-a întrebat ce mai fac foștii colegi, apoi mi-a spus că merge la o farmacie și… a plecat. Nu m-am uitat înapoi ca să-l văd. Nici nu știu de ce, având în vedere faptul că mă umpluse cu bucuria lui, dar poate că el rămăsese în inima mea… Fărâma de dumnezeire și sfințenie din el deschisese și în mine ceva… Am intrat apoi în bisericuța Spitalului „Grigore Alexandrescu“, pe lângă care treceam. Deși nu fac aceasta de obicei, am simțit nevoia să las niște bani în cutia milei. Acum sunt convins că întâlnirea cu el, cu sfântul, m-a făcut să fac acest gest.
Nu știu cum se poate, nu știu de ce este așa, nu știu dacă va dura, nici la mine și nici la el, dar știu că eram supărat și nu mai sunt, că era întuneric și apoi a fost lumină. Nu-mi mai trebuie altă dovadă! Aș vrea să le doresc tuturor să întâlnească sfinți.
(diac. Eugeniu ROGOTI, sursa: Ziarul Lumina)