Cum am fost o noapte vagabond. Sau erou

La naiba. Am 40 de ani și mintea de 14, dar, nah!, fiecare etapă de vârstă are dileala ei. Unii de vârsta mea combină puștoaice, alții o dau în alcoolism sau fac tot felul de alte chestii care sunt, normal, apanajul tinereții. Eu am două dileli care mă domină: scrisul și sportul. Pe bune. Fac mai mult sport acum decât făceam la 20 de ani. Din păcate, metabolismul nu mă mai ajută să și arăt ca atunci. Trag de mine și la sală și pe terenul de tenis. Nu am eu mari performanțe dar important e câștigul în sănătate. De asta, ca medic, încurajez copiii să facă sport. Și de asta la mine se obțin extrem de greu scutirile pentru orele de educație fizică. Dacă pot eu să fug trei ore cu soarele în cap, în mod sigur pot și puștanii ăștia să facă o amărâtă de oră de sport, nu?
După „Dispensarul SF” și „Adnana” m-am apucat de „Invazia zombi – Ghid de supraviețuire”. Pentru fiecare lucrare, că vorbim de o povestire sau de un roman, îmi trebuie o anumită stare de spirit. Eu gândesc în imagini. Am tot felul de flash-uri pe care apoi le pun în cuvinte. Invazia zombi este un roman în care mă aflu pe tărâmul meu preferat, lumea postapocaliptică. Ca autor, m-am documentat temeinic. Am văzut filme, am citit cărți, am stat de vorbă cu tot felul de experți. Toate astea, plus viziunile mele și convingerea că voi prinde sfârșitul lumii, m-au făcut să intru într-o anumită transă. Am multiple cunoștințe teoretice. Practica însă mă omoară. După cum știți, eu nu sunt un tip dotat cu multă îndemânare. Adică: nu pot schimba un bec fără să mă rănesc, nu pot bate un cui fără să-mi zdrobesc degetele, nu pot rezolva o pană de cauciuc fără să mă ung din cap până în picioare și, bineînțeles, fără julituri în tot felul de locuri. Chiar la tenis într-o zi, când am vrut să servesc, am scăpat racheta și era să-mi las adversarul fără dantură.
Cu toate astea, ambiția mea de puști răsfățat m-a făcut să-mi testez limitele. Ce vă spuneam? Minte de 14 ani. Că tot lucrez la un roman despre sfârșitul lumii, despre supraviețuire, despre soluții corecte găsite la disperare, m-am gândit eu să mă pun într-o asemenea situație. Am găsit prin oraș o casă părăsită. Gardul stătea să cadă. Uși nu avea, geamuri nici atât. Am trecut ziua, pe lumină, pe acolo și am studiat-o de la distanță. Între două fumuri de Davidoff am și intrat în pielea eroului meu. Mi-am făcut planul. Pe seară mă voi echipa, îmi voi lua cu mine niște chestii simple și voi încerca să mă transpun în romanul la care lucrez. Inspirație pură, nu?
Îmbrăcat în haine negre, cu un rucsac în spate, am ieșit din scara blocului. E noapte. Deja mintea mea funcționează altfel. Sunt singur. Ei sunt pe urmele mele. Trebuie să-mi găsesc un adăpost. Ca să fie tacâmul complet, a început să și picure. Minunat. Apa e esențială. Mă deplasez ușor. Strada e pustie. Fac abstracție de becuri și de cele câteva mașini ce duc spre casele lor tot felul de oameni. Nu. Nu contează asta. Eu trebuie să fiu atent. Urc un deal. E pustiu. Simt totuși că mulți ochi lipsiți de viață mă caută. E un risc drumul ăsta pe jos, dar, ce să fac?, combustibil pentru mașină nu am mai găsit demult. În rucsac am un pet de doi litri. Gol. Mai am un carnet, un creion, un cuțit și un ibric de tablă. E toată averea mea. În buzunar am un pachet de țigări și o brichetă cu gazul pe sfârșite. Am ieșit de pe strada iluminată. Intru pe cea care duce la casa în care am de gând să mă adăpostesc în noaptea asta. Ploaia încă nu a început. Doar câțiva stropi dansează frumos în aerul unei nopți de vară. Nu vreau să risc să mă ud până la piele, așa că grăbesc pasul. Iluminat public din părți. E întuneric total. Sunt foarte atent la tot ce se întâmplă în jurul meu și mă concentrez să nu calc dracului în vreun canal și să-mi rup ceva. Nervii îmi sunt întinși. La un moment dat sare ceva dintr-o tufă. Încremenesc. Câteva secunde mai târziu îmi revin. E doar o mâță. Trece pe lângă mine fără să-i pese. Îmi continui drumul. Nu mai merg pe trotuar ci pe mijlocul străzii. Mă apropii de casa părăsită. Mă împiedic de ceva. Aprind bricheta. La naiba! E un câine lovit de o mașină. E mort săracul. Îl las acolo. În sfârșit sunt la gard. Mă uit în jur. Întuneric. Nici o lumină pe nicăieri. Sar. Înaintez precaut. Ajung la locul în care trebuia să fie ușa. Intru. Fac așa cum face eroul meu. Scot ibricul. Bat în el cu cuțitul. Aștept încordat. Știu că ei sunt atrași de zgomot. Nici o mișcare. Mai bat de câteva ori. Nimic. Merg din cameră în cameră. Adrenalina îmi ridică inima în gât. Încerc să mă relaxez. Nu pot. Calc pe ceva alunecos. Cu mare greutate îmi mențin echilibrul. Mă abțin să înjur cu glas tare. Aprind din nou bricheta. Normal, am călcat într-un rahat. Paștele mă-sii!
Știu exact ce caut. Beciul casei. Acolo voi fi în siguranță. Ei nu mă vor putea găsi. Dau de o scară îngustă care duce undeva la subsol. Treptele sunt putrezite. Sper să mă țină. Încet încet ajung la capăt. Găsesc o ușă larg deschisă. Intru. Nu m-am înșelat. Aici e locul în care voi încerca să stau o perioadă. Aprind bricheta. E pustiu. Pe jos e o mizerie înfiorătoare. Îmi convine. Găsesc un scaun distrus. Adun lemnele. Le pun grămadă, rup din carnet câteva file și dau foc. A ieșit un fum groaznic. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, gâtul mă ustură. Poate mă intoxic dracului cu monoxid de carbon și crăp ca un vagabond. Nu mă las. Mai încerc. În câteva minute am o flacără care îmi luminează camera. Sunt bucuros. A început ploaia adevărată. Ploaia de vară. Torențială. Cu fulgere. Tai petul. Din partea cu dop voi face un pahar. Restul petului îl voi folosi ca să colectez apa care curge prin bunăvoința cerurilor. În 20 de minute am pus apa la fiert în ibric. Am lumină, căldură, apă și un adăpost. Stau prost însă la capitolul hrană și siguranță. Nu pot baricada ușa cât timp arde focul pentru că mă voi sufoca. Mi-am demonstrat însă că sunt în stare să fac față oarecum unei situații complexe. Scot carnetul și încep să scriu la lumina focului. Afară e prăpăd. Am totuși un avantaj. Eu am ajuns în beciul ăsta coborând niște scări. Dacă ei se vor avânta până la mine, în mod sigur vor face zgomot căzând pe treptele astea. Și îi voi auzi. Și voi putea să-i lichidez unul câte unul. Beau apa care acum s-a mai răcit. Și scriu. Îmi fac planuri pe mâine. Îmi fac chiar și o listă de priorități. Sunt în pielea eroului meu. Minunată senzație. Trece timpul. Se stinge focul. Și ziua se îngână cu noaptea. Sunt bucuros. Am supraviețuit. Ploaia s-a oprit. Aerul dimineții e tare. Mă hotărăsc să plec. Aud un zgomot. Nu mă înșel. Sunt pași. Aud chiar și o voce. E clar. Cineva vorbește singur. Urc atent scările. Abia acum simt cu adevărat ce înseamnă să vânezi, ce anume ar trebui să simtă eroul meu. Îl văd. E un vagabond slinos. E ud. Are un fes negru pe cap. În spate un rucsac. Vorbește singur. Ies în fața lui. Ăsta se sperie. Se uită la mine cu ochii mari.
– Ce faci aici? E locul meu. Îmi spune.
– Stai liniștit. L-am împrumutat doar. Câteva ore.
– Dar ce dracu faci aici? Nu ești ca mine.
– Am fost. Pentru o noapte. E complicat. Uite. Îți dau ție astea.
Și îi las rucsacul. Îi mai dau și țigările. Ăsta nu știe cum să-mi mulțumească. Plec. Când ies din curte dau cu ochii de un domn. Înalt, îmbrăcat bine. Fumează. Dau să trec mai departe dar mă oprește.
– Casa asta a fost a bunicii mele. Am în plan să o renovez. Dacă vă mai prind pe aici vă rup picioarele.
Mă bușește râsul.
– Domnule, nu sunt vagabond. Sunt scriitor.
Omul se uită la mine uimit.
– Așa au ajuns scriitorii în țara asta?
Mă abțin să-i spun mai multe. Mă îndrept spre casa mea cu o mare satisfacție. M-am încărcat. Am depășit blocajul. Îndată o iau de la capăt. Trebuie să supraviețuiesc într-o junglă plină de nepăsare, adică societatea noastră cică modernă.