Demiterea lui Cristian Adomniței ar trebui să aducă și o dezbatere asupra selecției membrilor guvernului. E limpede că omul nu avea ce să caute acolo de la bun început. CV-ul său este dezarmant și comic. A absolvit facultatea de construcții, apoi a fost diriginte de șantier, a ajuns deputat și direct ministru. Nu se poate găsi nici o poziție publică a sa despre politici educaționale înainte de a deveni ministru de resort. Ar fi putut fi în continuare un diriginte de șantier bun, și bine plătit la criza de forță de muncă din domeniu, dar Partidul a vrut să-l pună ministru. E ca în bancul acela cu omul care se duce la târg să-și vândă calul și un cumpărător îl întreabă: e sănătos? Nu, e vai de capul lui, abia se mai ține. Dar măcar trage la căruță? Nu, e leneș, nici nu se urnește. Bine, dar atunci de ce l-ai adus la târg? Ca să-l fac de râs, zice omul cu năduf. Cam așa pare a fi făcut PNL cu Adomniței: parcă l-a pus ministru pentru a-l face de râs.
Și nu e primul exemplu din acest Guvern: Tudor Chiuariu avea un CV la fel de penibil. Terminase o facultate particulară, își trecuse la rubrica de studii postuniversitare niște participări la școli de vară, publicase toată viața două articole în reviste de mâna a doua și se prezentase în mod fraudulos ca lector universitar. A ajuns din această poziție direct secretar de stat și ministru.
Nici titularul de la Interne, Cristian David, nu se simte mai bine din acest punct de vedere, doritorii pot afla amănunte din CV-ul oficial de pe site-ul guvernului.
Faptul că nulitățile ajung miniștri are efecte imediate asupra politicilor publice. Dacă un om nu a apucat să zică nimic public despre un domeniu și apoi ajunge ministru, atunci suntem în fața impredictibilului absolut. Nu avem nici o idee despre ce e în capul lui, despre ce vrea să facă. Mai rău chiar, avem toate motivele să credem că nu are nimic în cap și nu are habar ce vrea să facă.
Am avantajul că am scris aceste lucruri atunci când Chiuariu și Adomniței au ajuns în Guvern, deci nu mi se poate reproșa că lovesc în oameni căzuți. De atunci, au avut timp să se facă de rîs. Adomniței nu a avut nici o inițiativă notabilă în domeniul său, dar s-a apucat să vină cu proiecte faraonice, cum e un oraș universitar cu totul nou lângă București. Este obiceiul habarnistului care vrea să rămână în istorie, a se vedea Ceaușescu, un alt nepriceput care ne-a plantat proiecte faraonice și falimentare.
Cât despre Chiuariu, nu cred să mai apucăm un ministru atât de penibil prea curând, deși la ce noroc avem nu poți să știi. M-am simțit rușinat când am citit o evaluare făcută pentru Comisia Europeană privind planul de acțiuni întocmit de ministrul Chiuariu și echipa de colegi la particulară pe care a adus-o la minister. Planul respectiv spunea că sentințele blânde sau cu suspendare date în cazuri de corupție sunt cauzate de rechizitoriile neprofesioniste făcute de DNA.
Expertul Comisiei făcea haz subtil de documentul oficial al României, observând că așa ceva e extraordinar: dacă procurorii au lucrat prost, atunci oamenii trebuie declarați nevinovați, dacă dosarele sunt bune, atunci trebuie condamnați. Chiuariu spunea practic că inculpații scapă ieftin pentru că judecătorii îi găsesc pe jumătate vinovați.
Cum de ne alegem cu asemenea personaje? Cred că sunt două explicații. Una ține de selecția cadrelor. Tinerii valoroși, care fac ceva pe cont propriu, care sunt în stare să găsească un job și să producă ceva prin propriile puteri nu prea pierd timpul ca să frece clanța la partide. Neexistând o politică de cadre limpede, nu e clar dacă vor fi băgați în seamă și riscă să piardă timpul.
Cei care sunt nuli ca valoare profesională, ca Adomniței și Chiuariu, oricum nu au ceva mai bun de făcut. De cealaltă parte, șefii de grupuri de prin partide care nu au chef să ajungă ei înșiși miniștri nu riscă să numească persoane valoroase. Ar putea să gândească de capul lor, să aplice principiile învățate și să nu răspundă la comenzi. La o adică, se pot întoarce lejer la meseria lor, nu pierd nimic. Nulitățile în schimb au totul de pierdut: fără partid nu există. Atunci, avem miniștri-plastilină, ei nu gândesc, ei aplică.
