Orașul Suceava, una dintre vechile așezări ale țării, parte a Principatului Moldovei a cărui capitală a fost mai bine de două veacuri, din timpul lui Petru Mușat și până la strămutarea cancelariei domnești la Iași, în anul 1564, a fost un târg comercial intrat sub tutela Imperiului Habsburgic în ultimul sfert de veac XVIII (1775), care s-a dezvoltat apoi sub forma numită în anii din urmă Suceava Veche. Un târg în care, în cei mai mult de 140 de ani de stăpânire austriacă, au început să dispară construcțiile de tip medieval și postmedieval, în locul lor ridicându-se acele clădiri care i-au adus frumusețe orașului în perioada de dinaintea Primului Război Mondial și în cea interbelică. Este foarte adevărat că în acea perioadă Suceava era un oraș mic, care nu depășea 11.000-12.000 de locuitori, dar era un oraș în care oamenii conviețuiau armonios și se cunoșteau aproape toți între ei, fie ei români, germani, evrei, armeni, ucraineni, poloni sau de alte origini.
De la capitală a Moldovei, la târgul comercial de mai târziu
După stabilirea de către domnitorul Petru Mușat a capitalei Moldovei la Suceava, în anul 1388, așezarea cunoaște o dezvoltare frumoasă până la 1564, populația crescând constant sub domnitorii Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare și ajungând la circa 15.000 de locuitori. A urmat apoi o perioadă de decădere, în care orașul își pierduse strălucirea de altădată, iar populația urbei a scăzut spre 5.000-7.000 de locuitori. Sub stăpânirea austriacă a anilor 1775-1918, centrul de greutate al provinciei, denumită de acum Bucovina, se mută spre Cernăuți, care devine și capitală de ducat austriac la jumătatea secolului al XIX-lea, beneficiind de o dezvoltare intensă. Suceava a rămas un mic orășel comercial de provincie, beneficiind de o dezvoltare normală condițiilor și vremurilor imperiale din care făcea parte, dar fără să cunoască o creștere semnificativă, astfel încât până în 1918 și după aceea, în perioada interbelică, populația orașului abia se apropia de 20.000 de locuitori. Creșterea populației spre cifra care se înregistrează astăzi, de circa 100.000 de locuitori, avea să se producă în cei 30 de ani de industrializare, între anii 1960-1990.
Un oraș pe care dorința de modernitate l-a transformat radical
Acel oraș Suceava întâlnit în scrierile și fotografiile de început de secol XX a dispărut încet și sigur după cel de-al Doilea Război Mondial, când nevoia de dezvoltare și modernitate a schimbat identitatea localității postmedievale. O parte a Sucevei Vechi, cu o serie de clădiri din zona străzilor Ștefan cel Mare, Curtea Domnească, respectiv Karl Marx, a supraviețuit o perioadă furiei demolărilor, însă a picat sub cupele excavatoarelor la începutul anilor ‘80, odată cu momentul în care s-a pus problema modificării structurale a municipiului Suceava.
Frumusețea unor clădiri precum Hanul Langer, cu scări și curte interioară, a străzii Meseriașilor, cu uși înghesuite una în alta și ferecate, precum și a pivnițelor pe 2-3 niveluri, prin care puteai cutreiera în voie orașul prin subteran, au dispărut odată pentru totdeauna, chiar dacă au existat proiecte ale arhitecților acelei perioade, care au vrut să le conserve. Dorința de dispariție a vechii identități a orașului a fost mai puternică decât interesul conducerii de atunci pentru istoria veche a orașului, ale cărui câteva străzi cu clădiri frumoase, care vorbeau despre o altă lume, puteau fi conservate și astăzi. Erau locurile prin care trecuseră cândva Regele Carol I și Regele Ferdinand, pe strada care îi purtase numele, povești care le dădeau fiori celor aflați la cârmuirea țării.
Primele blocuri au fost construite pentru nomenclatura de partid
La începutul anilor ‘50, când academicianul de astăzi Răzvan Theodorescu a venit la Suceava în calitate de student, pentru începerea unor săpături arheologice, a luat birja din Gara Burdujeni, după cum chiar el a povestit, și a făcut drum lung până a pătruns în vechiul târg pitoresc din vârful dealului. Un târg plin de case și biserici, răsfirate frumos pe ulițele prăfuite, dar pline de farmec, cu câteva clădiri impunătoare, între care cele care au fost cândva primăria și prefectura. Imensa clădire pe câteva niveluri care astăzi găzduiește Palatul de Justiție, construită de austrieci la sfârșitul secolului XIX și transformată după război în închisoare, aduna între pereții ei în acea perioadă suferința unei generații care nu acceptase regimul comunist, proaspăt instalat în ”Republica Populară Română”. Un regim care avea planuri mari pentru dezvoltarea orașelor patriei, planuri puse în practică și la Suceava, în anii care au urmat.
Într-un orășel plin de case, apăreau la începutul anilor ‘50 primele blocuri cu parter și un etaj, construite în acel spirit al bucovineanului de a nu se ridica prea mult pe verticală, pentru a putea urca scările la bătrânețe. Ele s-au ridicat pe bulevardul 1 Mai de astăzi, care trecea atunci prin fața actualului Palat de Justiție și se pierdea undeva în zona Arini, unde se afla oborul de vite. Pe această stradă s-au construit patru blocuri mici în linie, cu spații mari între ele, iar în spatele lor, în spațiul dintre această stradă și strada Mihai Viteazul, s-au ridicat alte două blocuri ceva mai frumoase, cu arcade la intrare și coloane, care aveau ceva din arhitectura interbelică. Existența acestor prime blocuri a fost în pericol în anul 1956, în timpul vizitei lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care, neplăcut surprins de prezența acestora, le-a cerut sucevenilor să le demoleze. Soluția salvatoare a venit mai târziu din partea arhitecților, care în timpul ridicării cartierului Arini au avut ideea integrării printre vechile blocușoare a unor construcții noi, moderne, cu cinci niveluri, care le-au înglobat oarecum pe cele vechi și le-au făcut mai puțin vizibile.
A urmat apoi, în etape succesive, în anii 1955-1956, ridicarea unor blocuri pe actuala stradă a Trandafirilor, iar în anii următori s-a închegat un mic cvartal prin construirea, între 1958 și 1960, a blocurilor de pe strada Mihai Viteazul, pe partea dreaptă cum se merge spre centrul orașului, urmate de un bloc aflat astăzi în stânga Prefecturii și de câteva blocuri pe care le regăsim acum pe Aleea Nucului. În mare parte toate erau blocuri construite atunci pentru oamenii Cabinetului de Partid, pentru salariații Partidului și reprezentanții în teritoriu ai Consiliului de Miniștri (Guvernul). Erau blocuri construite în sistem sovietic, cu parter și un etaj, P+1, sau chiar P+2, pentru că pe fiecare etaj era o singură bucătărie pentru două apartamente, un sistem pe care îl îmbrățișasem și noi, pe lângă atâtea altele venite din țara prietenă.
Apariția primelor întreprinderi a dus la o explozie a construcției de locuințe în oraș
Conform unei legi apărute în septembrie 1950, a fost lansată o nouă împărțire administrativă a României, renunțându-se la județe și plase și reașezând țara după modelul sovietic, cu regiuni și raioane. Pentru o perioadă de doi ani, Regiunea Suceava a coexistat împreună cu Regiunea Botoșani. Nostalgia importantului activist din nomenclatura de partid de atunci Emil Botnaraș, născut pe aceste meleaguri și care făcuse școala la Câmpulung Moldovenesc, a făcut ca orășelul de munte să devină în această perioadă capitala Regiunii Suceava.
Lucrurile aveau să se schimbe în toamna anului 1952, când cele două regiuni, Suceava și Botoșani, au fost comasate într-una singură, Suceava, capitala devenind orașul cu același nume. Acesta a fost momentul în care întreaga atenție și cele mai bune planuri de investiții industriale aveau să se îndrepte către orașul mic așezat pe malul râului Suceava și la poalele Cetății de Scaun a Moldovei. O capitală de regiune trebuia să aibă un potențial economic pe măsură, Suceava beneficiind din plin la începutul anilor ‘60 de mari investiții în industrie.
Prima întreprindere avea să apară pe noua platformă ”Valea Sucevei” în anul 1959, fiind numită Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL). Aveau să urmeze în scurt timp demararea lucrărilor la Combinatul de Celuloză și Hârtie (CCH) și la alte mari întreprinderi, numărul de locuri de muncă nou create trebuind să fie în concordanță cu creșterea numărului de locuințe, de care era mare nevoie în oraș. Conducerea orașului și a Regiunii Suceava trebuia să se preocupe de stabilirea amplasării locuințelor în perspectivă, de această dată de ordinul miilor. Așa se face că la începutul anilor ‘60 începe construirea primului ansamblu de locuințe – PARC – din vecinătatea Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou”. Era vorba de cinci blocuri așezate în arc de cerc pe malul pârâului Șipote, din centru spre mănăstire pe partea stângă, primul dintre ele fiind destinat specialiștilor străini care montau utilajele din CCH. Au urmat apoi blocurile de pe cealaltă parte a străzii, de astă dată câteva blocuri lungi, în jurul sălii de spectacole (fostă Dom Polski), însă numărul de apartamente din acea zonă nu depășea 500, mult sub cererea perioadei.
Pe platoul orașului Suceava, din cauza condițiilor de relief, care cuprindea trei laturi de teren accidentat, fără demolări nu puteau fi amplasate locuințe decât spre zona de sud-est, adică spre satul Sfântu Ilie. Arhitectul Eusebie Latiș, proaspăt absolvent în anul 1959 al Institutului de Arhitectură ”Ion Mincu” din București, și-a început în acel an activitatea la Suceava și își amintește: ”În acea zonă, fie că vorbim de zona ocupată astăzi de cartierul George Enescu sau de zona denumită astăzi Metro, terenul aparținea Stațiunii de Cercetări Agricole, subordonată Academiei. La toate demersurile și insistențele factorilor responsabili, pentru cedarea acestor terenuri, fie și la schimb, răspunsul a fost categoric «Nu!». În ideea de a nu se face demolări, s-a discutat și varianta amplasării locuințelor în zona de nord a Gării Burdujeni, variantă deosebit de favorabilă și din punct de vedere al apropierii de noua platformă industrială. Aici apărea însă problema poluării de la Crescătoria de Porci a Abatorului IRIC, care nu putea fi desființată, exportul României de produse din carne bazându-se atunci în principal pe întreprinderile din Sibiu și Suceava.”
Au început să apară primele ansambluri moderne de blocuri și s-a structurat noul centru al orașului
Imediat după această perioadă, în anul 1963 a început construcția blocurilor P+3 și P+4 de pe străzile Mihai Viteazul și 6 Noiembrie, începând cu zona casei Simion Florea Marian spre Policlinică, pe partea dreaptă. Aceste blocuri s-au construit rapid, optându-se în acest cartier pentru păstrarea unor case vechi între blocurile proaspăt ridicate. Ele făceau parte din cele două ansambluri Mihai Viteazul Est și Vest, cu câte 500 de apartamente fiecare.
Cererea de locuințe era tot mai mare, așa că pe planșeta arhitecților a ajuns în anul 1964 proiectarea subansamblului de blocuri Ana Ipătescu, care cuprindea circa 4.000 de apartamente. În paralel, începuse amenajarea unui nou centru al orașului și a unei artere noi de circulație, care lega zona industrială de viitorul centru și de noile cartiere ce aveau să apară. Este abandonată acum artera principală care venea din Valea Sucevei și după o curbă amplă spre dreapta, din zona intersecției cu strada Mirăuților, intra pe lângă Biserica „Sf. Dumitru”, prelungindu-se cu strada Curtea Domnească sau Karl Marxul de mai târziu. Pe urmele unei aglomerări de case demolate apare acum o arteră nouă, care urca din valea râului Suceava, trecea prin noul centru și continua pe strada Ana Ipătescu.
Câteva clădiri demolate de pe strada Ștefan cel Mare cedau locul unui ansamblu de blocuri sub forma unui careu, ridicat în jurul unei piețe largi, spre zona Șipote fiind construit un bloc turn impunător, un simbol al noii arhitecturi a orașului. Era de fapt Piața Centrală a orașului, locul în care în anul 1965 demarau lucrările de construcție a Casei de Cultură a Sindicatelor Suceava, una dintre realizările arhitectonice de excepție ale secolului trecut din municipiu, premiată de Uniunea Arhitecților și de alte forumuri internaționale. Despre realizarea acestui frumos edificiu, arhitectul Viorel Blanaru de la Direcția de Patrimoniu Cultural ne-a relatat: ”Când vorbim despre Casa de Cultură a Sindicatelor, arhitectul Nicolae Porumbescu a fost eticheta proiectului clădirii, precum și a Casei de Cultură din Baia Mare. Lucrările de proiectare au fost executate de un grup de proiectanți condus de Maria Vaida Porumbescu, soția arhitectului, care a intrat în istoria arhitecturii românești ca fiind autoarea Casei de Cultură din Suceava. Construcția sălii are acele frumoase panouri laterale din lemn de stejar, montate la o anumită distanță de structura peretelui de beton, iar tavanul are acea încasetare extrem de frumoasă din elemente din ipsos, prinsă într-un sistem special din plase de inox, toate împreună dând sălii una dintre cele mai bune acustici sau sonorizări a unui spațiu de spectacol din întreaga țară.”
Centrul orașului prindea încet-încet contur, iar populația orașului creștea pe zi ce trece. Pe planșetele de proiectare apăreau alte și alte ansambluri și cartiere, care schimbau definitiv fața fostului orășel.
(Va urma)
