Cum a fost „deposedat” Fondul Bisericesc al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților de 166.000 de hectare de pădure

Magistrații care au judecat apelul din dosarul inițiat de Fondul Bisericesc Ortodox Religionar al Bucovinei, în care solicită retrocedarea imensei suprafețe de peste 166.000 de hectare de pădure, au avut nevoie de patru luni pentru a motiva respingerea acțiunii de împroprietărire a fundației gestionate de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.
Concluzia pe scurt este aceea că „reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă a existenței dreptului de proprietate și a întinderii acestuia și nu a dovedit că toate aceste bunuri se află, în prezent, în posesia pârâților chemați în judecată”.
Soluția pronunțată la Curtea de Apel Cluj nu este definitivă și mai poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție. Trebuie amintit că acest proces, început în aprilie 2001, se află deja la al patrulea ciclu procesual, puține fiind instanțele care nu au luat la cunoștință despre cererea reprezentanților bisericii ortodoxe din Bucovina.
Fostul ministru al Bucovinei, Ion Nistor, și profesorul Mihai Iacobescu, surse de inspirație pentru judecători
În motivarea care se întinde pe parcursul a 117 pagini, președintele și vicepreședintele Curții de Apel Cluj, Valentin Mitea, respectiv Denisa Livia Băldean, au explicat întreg cursul parcurs de acest dosar, unul extrem de sinuos de altfel. De asemenea, sunt menționate și mai multe amănunte istorice, din cărți scrise de oameni politici, cum ar fi Ion Nistor, ministru al Bucovinei în Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu în 1922-1926, sau profesorul Mihai Iacobescu, de la Universitatea „Ștefan cel Mare Suceava”.
Practic, pe parcursul motivării se explică diferite momente a ceea ce a însemnat Bucovina din momentul anexării la Imperiul Habsburgic și care a fost evoluția acestei provincii în timpul dominației austro-ungare, în perioada interbelică, dar și după al Doilea Război Mondial.
„Fondul a fost o creație a statului austro-ungar, impusă de necesități economico-financiare și politice”
După ce au analizat documentele depuse la dosar de părțile implicate în acest proces extrem de important din punct de vedere patrimonial, magistrații au concluzionat: „Incontestabil, Fondul avea un patrimoniu propriu și distinct, o administrație proprie și un scop definit explicit prin legea de înființare, fiind o persoană juridică de drept public, creată de puterea supremă în stat, iar în virtutea prerogativelor pe care legea civilă austriacă le conferea proprietarului util acesta avea și un drept de dispoziție asupra bunurilor pe care le folosea, exercitat sub controlul și autoritatea împăratului”.
Bunurile care fac obiectul acestui litigiu au fost preluate de austrieci, prin secularizare, în 1786, și transmise ulterior statului român la momentul unirii Bucovinei cu România, în anul 1918.
„Fondul a fost o creație a statului austro-ungar, impusă de necesități economico-financiare și politice, care vizau o administrare eficientă a averilor bisericești secularizate, în provincia Bucovina, prin asigurarea surselor proprii de autofinanțare și, totodată, de finanțare a statului. Fondul a avut în permanență caracter public, de interes general, explicit afirmat prin actele normative de înființare și de organizare, emise de statul austro-ungar și, ulterior, de statul român, veniturile lui fiind afectate «pentru salarizarea, întreținerea și pregătirea clerului ortodox ca și pentru înființarea și finanțarea școlilor din Bucovina»”, se mai arată în motivarea judecătorilor clujeni.
„În 1949, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate, ci un drept de administrare”
Magistrații de la Curtea de Apel Cluj au mai ajuns la concluzia că reclamanta, în speță Fondul Bisericesc Ortodox Religionar al Bucovinei, nu avea calitatea de proprietar al bunurilor pe care le revendică, inclusiv pădurile. De altfel, acesta a și fost motivul principal pentru care acțiunea Fondului Bisericesc a fost respinsă, iar statul român, prin Direcția Silvică Suceava, rămâne în continuare proprietar pe pădurile Bucovinei.
„În realitate, în anul 1949, la momentul emiterii acestui act normativ (Decretul nr.273/1949, care a avut ca obiect desființarea și lichidarea Fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei) Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deținea, ci un drept de administrare, corespunzător proprietății publice, care includea atributele posesiei, folosinței și dispoziției, exercitate în limitele legale. Mai mult decât atât, acceptându-se ipoteza susținută de reclamantă, aceea a existenței în patrimoniul Fondului a unui drept de proprietate deplină asupra bunurilor evidențiate în patrimoniul său, din momentul înființării (1783) și până în acela al desființării și lichidării patrimoniului (1949), prezenta acțiune în revendicare imobiliară nu poate fi admisă pe fond întrucât, până la momentul soluționării ei, reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă a existenței dreptului de proprietate și a întinderii acestuia, cu privire la fiecare bun imobil revendicat, și nu a dovedit că toate aceste bunuri se află, în prezent, în posesia pârâților chemați în judecată”, se menționează în motivare.
„Reclamanta a refuzat constant proba cu expertiza tehnică judiciară”
O altă problemă semnalată de magistrații care au dat verdictul de la Cluj este aceea că, deși inițial a cerut 192.000 de hectare de vegetație forestieră, ulterior, Fondul Bisericesc și-a redus pretențiile la 166.813,5 hectare de pădure. Pentru a dovedi dreptul de proprietate, reprezentanții Fondului Bisericesc au depus la dosar planuri de situație întocmite prin suprapunerea hărților amenajistice cu hărțile cadastrale vechi de peste 100 de ani, precum și cu anexele 40 la Legea fondului funciar, întocmite de comisiile locale de fond funciar în procedura de aplicare a Legii nr.247/2005. Potrivit reclamantei, aceste planuri de situație sunt opozabile Direcției Silvice Suceava deoarece poartă semnătura șefilor ocoalelor silvice și sunt avute în vedere în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate.
„Starea tabulară a imobilelor nu mai corespunde situației juridice actuale, în condițiile în care, din momentul înscrierii și până în prezent, au operat exproprieri pentru cauză de utilitate publică și împroprietăriri, iar după anul 1991 au fost emise titluri de proprietate prin care s-a dispus reconstituirea proprietății în favoarea unor terțe persoane în procedura reglementată prin Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005. De altfel, o parte din aceste persoane fizice au intervenit și în prezentul proces, invocând reconstituirea proprietății în favoarea lor, cu suprafețe distincte din suprafața totală revendicată de reclamantă”, se arată în motivarea Curții de Apel Cluj.
Printre cei care au obținut astfel de suprafețe se numără inclusiv unități de cult din subordinea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, din terenuri care au fost odinioară în administrarea Fondului Bisericesc Ortodox Religionar al Bucovinei, ceea ce, în opinia judecătorilor, denotă o modificare juridică foarte clară a terenurilor.
„Mai mult, reclamanta nu a probat nici faptul posesiei exercitată de pârâții în proces cu privire la întreaga suprafață de teren revendicată și la toate construcțiile pretins a fi restituite, o astfel de dovadă fiind cu neputință în absența probei cu expertiza tehnică judiciară, pe care reclamanta a refuzat-o în mod consecvent pe parcursul procesului. În consecință, acțiunea în revendicare se impune a fi respinsă, în tot”, este concluzia finală din acest dosar.
Onorariul pentru asistența juridică, redus de la 715.000 de lei, la 300.000 de lei
În afară de faptul că a pierdut procesul în apel, Fondului Bisericesc Ortodox Religionar al Bucovinei i s-a impus și plata unei sume de bani consistente. Mai exact, magistrații i-au obligat pe reprezentanții bisericii din Bucovina la plata sumei de 300.000 de lei, reducând astfel pretențiile ridicate de Regia Națională a Pădurilor și casa de avocatură care le-a reprezentat interesele și care se cifrau la 715.907 lei, inclusiv 50.000 de euro onorariu de succes.
„Curtea reține că reclamanta este partea căzută în pretenții în sensul normei de procedură, prin urmare obligată la suportarea cheltuielilor de judecată proprii, precum și ale celorlalte părți în proces”, se arată în motivare. Dintre toate părțile implicate în acest dosar, doar RNP a putut face dovada unor cheltuieli legate de procesul în curs de derulare.