Cultura teologică. Părinții apostolici

La începuturile creștinismului, cartea de cultură pentru creștini era Sfânta Scriptură. Tot ceea ce trebuia să știe, să facă și să creadă creștinii se află în cărțile ei. Sfinții Apostoli au propovăduit învățăturile Sfintei Scripturi, îndeosebi învățăturile Sfintelor Evanghelii, având în vedere că ele conțineau cuvintele, învățăturile și poruncile Mântuitorului Hristos.
După moartea Apostolilor, de mare autoritate s-au bucurat scrierile Părinților apostolici, nume sub care trebuie să înțelegem pe ucenicii lor imediați. Ei au cunoscut direct pe Apostoli și învățătura lor derivă din cea apostolica. Scrierile lor reprezintă mărturia generației a doua despre originea creștinismului. Ei au creat literatura cea mai veche a Bisericii. Opera lor este un monument de valoare istorică și religioasă, dar nu și un monument de artă literară. Ei răspund la nevoile practice ale credincioșilor, urmărind zidirea lor sufletească.
Noțiunea și titlul de Părinți apostolici apar în secolul al XVII-lea și provine de la învățatul francez Jean B. Cotelier († 1685), care a grupat și publicat, în 1672, scrierile lor.
a. Cea mai veche scriere literară creștină, după scrierile Noului Testament, este Învățătura celor doisprezece Apostoli sau Didahia, scrisă, probabil, către anul 100, într-un mediu creștin. Autorul ei nu se cunoaște, dar, după cuprins, este un bărbat care a trăit în jurul Apostolilor. Ea a fost descoperită în 1875 de mitropolitul Nicomidiei, Filotei Bryennios, într-un manunscris din Ierusalim, cu data de 1054, și publicată la Constantinopol în 1883.
Cuprinsul, alcătuit din 16 capitole, este în genere un catehism pentru pregătirea catehumenilor la botez. Partea întâia, cap. 1-6, numită și Cartea celor două căi, a vieții, și a morții, este primul manual de morală creștină. Partea a doua, cap. 7-10, este un rezumat liturgic, care tratează despre săvârșirea Botezului, despre post și rugăciune și despre Sfânta Euharistie. Partea a treia, cap. 11-15, cuprinde prescripții asupra vieții în comunitate. Capitolul 16, ca încheiere, tratează despre priveghe și venirea Domnului.
b. Sfântul Clement Romanul (91-100) este, după episcopii Lin și Anaclet, al treilea episcop al Romei. După informația Sfântului Irineu († 202), el a cunoscut personal pe Sfinții Apostoli Petru i Pavel. Din opera lui reiese că a fost un iudeu elenist. Pe numele său au fost puse numeroase scrieri, dar numai una este autentică, Scrisoarea I-a către Corinteni, scrisă către 96-98. Prilejul pentru compunerea Scrisorii l-au oferit tulburările provocate de unii tineri în Biserica Corintului, care au alungat din funcție pe preoți. Sfântul Clement îi mustră pentru aceasta, subliniind necesitatea ierarhiei bisericești, și-i îndeamnă pe toți la supunere și iubire reciprocă.
Tema centrală a Scrisorii este ierarhia. Sfântul Clement Romanul amintește cele trei trepte ale ierarhiei creștine, episcopi, preoți și diaconi, pe care-i compara cu arhiereii, preoții și diaconii Vechiului Testament (cap. 40, 5-41). Iată cuvintele sale: (cap. 40, 5).
Intervenția Sfântului Clement ca episcop al Romei în Biserica Corintului este interpretată de romano-catolici ca argument în favoarea primatului papal. Argumentul este, însă, fără valoare, deoarece Sfântul Clement se adresează corintenilor din dragoste față de frați. Tonul scrisorii nu este al unui superior, ci al unui egal.
Sfântului Clement Romanul i se atribuie și a doua Scrisoare către Corinteni, dar de fapt ea este o Omilie, scrisă în prima jumătate a secolului al II-lea.
I s-au atribuit, de asemenea, două Scrisori către fecioare.
O altă scriere, neautentică, este Pseudo-Clementinele, un roman apostolic, compus din 20 de omilii și 10 cărți de Recunoașteri, în care se povestesc călătoriile Sfântului Petru și luptele și controversele sale cu ereticul Simon Magul.
c. Sfântul Ignatie Teoforul († 107), episcopul Antiohiei, este un celebru discipol al Sfântului Ioan Evanghelistul. El este numit Teoforul – purtător de Dumnezeu, întrucât a cugetat mult la Dumnezeu pe care l-a avut în inima sa. Sfântul Ignatie a suferit moarte martirică, fiind adus în lanțuri la Roma și aruncat fiarelor sălbatice în 107, în circul Colossaeum, în timpul jocurilor organizate de împăratul Traian (98-117), în urma victoriei sale contra dacilor din 105-106.
De la el ne-au rămas 7 scrisori, adresate între 104-106, în timpul călătoriei sale la Roma, Bisericilor creștine din cetățile Asiei Mici, care l-au întâmpinat cu bucurie, și Bisericii Romei, după cum urmează: către Efeseni, Magnesieni, Trallieni, Smirneni, Romani, Filadelfieni și ultima, Sfântului Policarp din Smirna.
De mare valoare este Scrisoarea sa către Romani, pe care-i roagă să nu intervină la autoritățile romane, pentru a nu suferi martiriul. (cap. IV).
Din Scrisoarea către Trallieni, cap. II și Scrisoarea către Smirneni, cap. VIII, reiese foarte clar ca în timpul său, ierarhia bisericească se compunea din cele trei trepte: episcop, preot și diacon.
Pentru prima oară, Sfântul Ignatie folosește termenul Biserica universală – Ecclesia universalis, prin care înțelege Biserica cea adevărată, răspândită peste tot pământul, singura care păstrează adevărata învățătură a Domnului Iisus Hristos, în opoziție cu grupările eretice care au falsificat învățătura Sa (Scrisoarea către Smirneni, VIII, 1).
Biserica Ortodoxă sărbătorește martiriul Sfântului Ignatie la 20 decembrie în fiecare an. (www.crestinismortodox.ro)