„Cultura făcea parte dintr-un fel de suferință comună, și poporul era mai adunat în jurul acestei suferințe”

– Interviu cu maestrul Johnny Răducanu
Cel mai mare muzician român de jazz a concertat, săptămâna trecută, pe scena suceveană, alături de actorul Ion Caramitru, care a cântat și recitat poezie contemporană. Johnny Răducanu s-a născut pe 12 ianuarie 1931, în Brăila. Maestrul a fost supranumit de către Leonard Feather „Mr. Jazz Of România”, fiind un foarte bun contrabasist, pianist, compozitor, aranjor și lider de formație, considerat cel mai cunoscut și iubit muzician român de jazz, atât în țară cât și peste hotare. Și-a început studiile la Iași, le-a continuat la Cluj, iar mai târziu a urmat cursurile Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București (1953 – 1956), clasa contrabas a profesorului Josef Prunner. A cântat în diferite formații, cu cei mai renumiți muzicieni români – Quintetul de Jazz București, Richard Oschanitzky, Aura Urziceanu, iar în ultimii ani cu muzicieni mai tineri al căror mentor a devenit: Teodora Enache, Ionuț Baranga, Jean Stoian, Pedro Negrescu, Lucian Maxim. De-a lungul carierei sale, a concertat pe toate scenele mari românești, dar și peste hotare, din SUA până în Rusia (SUA, Germania, Franța, Elveția, Anglia, Italia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Danemarca, Belgia, Olanda, Austria, Rusia).
– Maestre, ne bucurăm să vă avem pe scena suceveană, într-un spectacol inedit, alături de actorul Ion Caramitru. Sunteți considerat cel mai mare muzician român de jazz. Pentru dumneavoastră jazz-ul este însăși viața?
– Da… Chestia asta cu muzica de jazz este dincolo de talentul pe care ți-l dă, cine ți-l dă, Dumnezeu sau în cine crezi tu, treaba ta … Tu știi cum este treaba asta, creezi o fată frumoasă, fără vulgaritate, o frumusețe ca o statuie antică la greci, fără cusur, și gata…
– Nu-i dai viață?
– Cam așa. Este bună doar să o privești, ca pe un lucru frumos. Dacă natura-i generoasă și-i mai dă și inteligență, și talent, este deja altceva. Dacă-ți dă talent pentru muzică, te înzestrează cu talent, mai mult sau mai puțin…(la vârsta mea am dreptul să spun că mi-a dat Dumnezeu talent mai mult decât altora), și mi-a dat și un supliment care nu-i la îndemâna oricui, muzica de jazz, care-i o muzică de improvizație, numai că trebuie să fi foarte dotat și să fii încărcat cu o cultură nebună, începând de la lucrurile cele mai simple, până la lucrurile cele mai complicate, ca în orice muzică, și după aceea îți dă voie să improvizezi. Beethoven a fost un mare improvizator, Bach…, nu mai spun. Dincolo de muzica pe care au făcut-o, au fost mari improvizatori, și eu sunt un improvizator la o scară mai mică, dar tot din oala aia fac parte.
– Mai aveți un mare avantaj. Sunteți iubit. Lumea știe, după cum singur ați spus, de unde ați plecat, cine sunteți, și aveți mulți prieteni.
– Asta nu întâmplător.
– Datorită contribuției dumneavoastră la prietenie…
– Nu ajunge asta. Se înțelege că în momentul în care ești încărcat cu asemenea lucruri te face responsabil, însă lumea te apreciază nu numai pentru ceea ce ți-a dat natura și cum te comporți, te apreciază și pentru alte lucruri pe care le ai, pe care eu, la început, dintr-o oarecare ignoranță a tinereții, nu le-am apreciat, dar cu cât am îmbătrânit am devenit mai înțelept. Românul are vorba aia: „Dă-mi Doamne mintea de apoi”, care este o mare deșteptăciune a poporului ăstuia, și mi-am dat seama la urmă că lumea mă iubește și pentru asta: că spun lucrurile în față. Nu mă cheamă la televiziuni pentru că le este frică că eu le spun lucrurile verde în față, ai înțeles?
– Am înțeles, și mai știu că nu suportați ipocrizia.
– Nu suport, într-adevăr. Suportă ipocrizia cei care o și practică la rândul lor. Este o mână care o spală pe alta.
– Ați fost artist înainte de 89, ați rămas și după 89, muzician – geniu. Ce a câștigat România după 90, din punct de vedere cultural, și ce a pierdut?
– Din punct de vedere cultural, nu a câștigat nimic. A pierdut tot ce mai era clădit în condiții grele de viață, de trai, și de libertate. Atunci, eu cred că și cultura făcea parte dintr-un fel de suferință comună, și poporul era mai adunat în jurul acestei suferințe, și a transformat-o într-un univers cultural. Chiar și era pe undeva, dacă știai să privești, era ceva, trăia în ea sfera spiritului românesc. Exista ceva atunci…
– Cum definiți acum spectrul cultural românesc de după 1990?
– O țară, indiferent de evoluția economică, fără cultură este zero.
– Ce facem atunci?
– Ce să facem…? Să-i pe cei care distrug cultura în această țară!