Cultura Duhului – pr. Rafail Noica (II)

De câte ori cineva se hotărăște să scrie ceva, chiar de ar fi din preaplinul inimii, apar sentimente și trăiri parazite care îi întunecă bucuria de a împărtăși celorlalți ceea ce ar fi vrut să împărtășească și care se răsfrâng și asupra scrierii. Când paraziții aceștia sunt mai slabi spunem că omul acela are talent. Dar când cel care începe să scrie o face exclusiv pentru ceilalți, cu temere nu pentru ce impresie va face ci pentru ce fel de semințe va semăna, deja nu mai este lucrarea lui ci lucrarea celui de care se teme…
Părintele Noica scrie cu teamă de Duhul Sfânt.
În ciuda dorului de a împărtăși cu întreg neamul meu acele lucruri care au fost lumina și comoara vieții mele, temeiul nădejdii și năzuințelor mele, nu fără sfială, chiar cu rușine am îngăduit să se dea tiparului prima carte… Rușine nu atât pentru monstruozitatea culturală, cum poate fi socotit pe drept cuvânt acest nou ’gen’ cât pentru aproximativismul necesar legat de el, în parte și din pricina procedeelor realizării lui: nu literatură, nu cultură este Cultura Duhului, ci cuvânt de mântuire. Pentru gravitatea acestei teme, în realitate, fiecare cuvânt este potențial, de importanță nu doar extremă – ultimă, căci de ’bătaie’ nu doar lungă – vecinică…
Și pentru vecinicia în care trăim fără să o înțelegem încă, din pricina lanțurilor timpului, ne vorbește părintele Rafail despre câteva lucruri esențiale, ne vorbește și de pocăință. Despre viața noastră înstrăinată de har – secularizată, despre cum Dumnezeu ne cheamă la vecinicie și despre cum noi ne cramponăm de legăturile timpului și veacului acesta trecător neînțelegând, uitând ce este pocăința. Cuvântul acesta îl vede părintele Rafail ca pe o „cenușăreasă”.
Oprește păcatul din chemarea inimii.
Despre cum pocăința înseamnă a opri păcatul dar nu oricum, ci din chemarea inimii. Căci altfel este doar o lucrare etică, de morală, sortită eșecului în momentul în care în joc intră patimi adânc înrădăcinate în noi.
Cine și ce se poate opune mirajului plăcerii? Și de ce s-ar opune? De dragul unor principii sănătoase? Ce e aceea sănătate? Pentru cuvintele unor oameni remarcabili? Și chiar este păcat? Și de ce să-mi pară rău? Cine poate accepta că un gest, o faptă te poate „strica” aici, înainte de a muri? Mai înțelegi câte ceva dacă se face apel la eventualele consecințe fizice care pot apărea în timp. Dar să accepți că un gest al tău, un cuvânt, un gând rău îți poate mutila ființa, îți poate schimba drumul, asta deja cere un efort de voință. Și un alt efort este acela de a înțelege că ești o ființă liberă, pe deplin responsabilă și capabilă să aleagă. Nimeni în afară de tine, nici chiar Domnul nu poartă responsabilitatea alegerilor tale. Totdeauna, întotdeauna, încă din frageda pruncie, lângă mine se găsesc două coșuri cu fructe. Unele stricate, unele bune. Oricum trebuie să mănânc ceva. Depinde ce aleg. Și întotdeauna, neobosit lângă mine este Domnul. Nu am scuza neștiinței, pentru că totdeauna Domnul are grijă să-mi dea ori posibilitatea de a găsi un sfat bun, numai eu să vreau să-l cer. Direct Lui sau altora care mă pot ajuta. De unde știu cui? Că poate sunt un copil neajutorat…Ei, știu eu foarte bine cui. Doar să fiu atentă și sinceră cu mine însămi.
Ne-am pierdut dorul de încercare?
„Nu există om pe pământ care să nu aibă măcar fir de intuiție unde este viața lui” – spune părintele Rafail, și n-o spune de la el. Chiar dacă din clipa în care primul om a ales să părăsească Raiul suntem în cădere, chipul lui Dumnezeu în noi nu și-a pierdut dorul de întoarcere. Deci știm. Poate mai ales copiii, neștiutorii, cei săraci cu duhul știu. Totul e să nu fie împiedicați să își asculte inimioara. Cum îi putem împiedica? Păi putem face lucrarea asta ucigătoare în mai multe feluri. Putem să le abatem atenția de la Domnul la modul condamnat chiar de etică și morală. Aici ne mai oprește societatea, poate anturajul.
Putem să le oferim niște fructe stricate și să-i intoxicăm cu ele. Fructe pe care societatea noastră ni le furnizează ca fiind singurele disponibile, verificate, normale, naturale, logice. Calculator, televizor, idei zis avangardiste, discreditarea valorilor tradiționale, cultivarea voalată sau fățișă a patimilor prezentate ca normalități. Uneori nici așa nu reușim, din fericire.
Putem să le oferim varianta unei credințe căldicele, zisă cale de mijloc. Nu cumva, chipurile, să forțezi copilul să se roage sau să meargă la biserică. Acuma, nici chiar să-l forțezi cu adevărat nu-i bine, dar în majoritatea cazurilor nu-i nici un pericol real în direcția asta. Nu cumva să iasă din norme prin manifestările de credință. Și normele, dacă nu suntem legați de Biserică, le stabilim noi, după etaloanele te miri cui.
Părintele Rafail, ca și mulți alții dintre noi, a avut parte de ceva asemănător în copilărie. Și sufletul lui a simțit non – valoarea și când s-a debarasat de ea a fost printr-o alegere categorică – monahismul.
Cum să cerem ajutor?
Alegerea care ne scapă de non – valoare este un pas spre pocăință. Când știm și nu vrem să alegem ce trebuie, când știm și nu putem să alegem ce trebuie, când nu știm să alegem, totdeauna putem să ne complacem în Nu sau să cerem ajutor. Vorbește părintele Rafail despre cei care ne pot ajuta mai mult ca oricare om pe lumea asta.
Despre duhovnici. Cum să cerem ajutor? Prin spovedanie. Despre spovedanie, pe limba noastră, a celor care am citit prea multe cărți otrăvitoare și care am văzut prea multe filme. Spovedania, încă un pas spre pocăința activă. Despre crucea și responsabilitatea unui duhovnic. Despre taina și necesitatea întăinuirii spovedaniei. Și duhovnicul să păstreze taina dar și ucenicul. Că altfel, dacă ucenicul se duce cu cârteala prin vecini, duhovnicul este răstignit imediat. Nimeni nu-i are mila. Și dacă ucenicul își părăsește duhovnicul – e ca și cum bolnavul de pe masa de operație, deschis și cu bisturiul în el o ia la goană prin spital. Cam aceleași șanse de supraviețuire duhovnicească le are. Cam același spectacol oferă. Că te ceartă duhovnicul….
Cum să mă certe, cum să se poarte așa cu mine, doar suntem oameni într-o societate modernă… Am și eu un statut social, nu sunt un copilandru, să-mi facă asta! Toți suntem copii în fața duhovnicului. S-ar putea ca acesta să nu fie un preot de peste 70 de ani. S-ar putea ca tu să fii șef de departament la o firmă serioasă. S-ar putea să fii mamă. Sau poate să ai responsabilitatea unei familii. La duhovnic ești copil, cu toate ale copilului. În fine. Nu o să pricepem niciodată de ce oamenii ăștia își bat capul cu noi, leneșii și cârtitorii.
„Dar, încurajare. Pregătiți-vă ucenicii astfel ‚Nu veniți la mine dacă nu aveți întâi rugăciune către Dumnezeu”- acesta este sfatul pentru duhovnici. Și pentru noi. Rugăciune, așa cum putem.
Rugăciune în toate formele ei, și cartea părintelui Noica este o rugăciune. Spre cultivarea noastră, întru veșnicie, alături de Hristos.
TEODORA DRĂGOI, Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
(Cartea „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei” a Sfântului Siluan Athonitul se găsește
la librăria „Sf. Voievod Ștefan cel Mare” din Areni)